Buricul pământului

de Goran Mrakić, prozator, pasionat de aforisme satirice, suporter înfocat al Poli Timișoara

Nu știu cum se numesc copacii de pe strada mea. Îi privesc de sute de ori de la fereastra bucătăriei, trec zilnic sub crengile lor mereu tăiate, coafate și fasonate de firme profesioniste care au contract cu primăria, dar nu pot să răspund da întrebarea firească a unui copil: ”Ce pom e ăsta?”

Noaptea de vineri, regina nopților de odinioară, se scurge molcom ca o viață de pensionar la bloc. De fapt, e deja sâmbătă, ajunsă între timp o gospodină matinală și supraponderală, pentru care cratița-i buricul pământului. Din negura străzilor lăturalnice își fac apariția farurile unui taxi. Nu disting muzica pe care o ascultă șoferul, dar îmi aduce aminte de ”L'ombelico del mondo”.

De plictiseală, mă pun și caut melodia pe google. A fost lansată în aprilie 1995. Îmi revin instantaneu în minte ecourile unei lumi dispărute, cu discoteci sătești, stroboscoape făcute manual din bucăți de sticlă vopsită, desene pe pereți scorojiți și ”Timișoreana clasic” cu gust de ulei. S-ar putea ca unele dintre fetele care se unduiau pe atunci cântând  ”Con un bagaglio di fantasia, questo è l’ombelico del mondo, senti che sale questa energia…” să fie deja bunicuțe.

Din taxi coboară o femeie blondă și slabă, cu mască neagră și aducând a Madonna, îmbrăcată de parcă ar veni de la un concert din alte timpuri. Ținuta ei contrastează flagrant cu scara de bloc în care dă să intre. E genul de ființă care poate să fie concomitent pradă și prădător. În timp ce cotrobăie după chei prin poșetă, observă că-i lipsește un cercel. Se întoarce din drum pe alee și face cu mâna, dar taximetristul și-a dat jos viziera și a dispărut în noapte. Nu era Jovanotti la radio, ci o melodie nouă, n-aș putea să disting care, nu sunt pus la punct cu noutățile. Hiturile disco au viață scurtă, de fluture, mai scurtă decât relația frivolă dintre o fată de la oraș, venită la neamuri într-o vacanță de vară, și un golănaș local.

Trecutul, ca o boxă plină de vechituri, dragi dar inutile, se lasă înghițit de tăcerea nocturnă a orașului. Cafeaua și țigara de dimineață au fost înlocuite de sucul de lămâie cu miere și ghimbir. Bătrânețea începe ca o duminică purpurie ce vine dinspre cețurile Carpaților Meridionali. Un leu bătrân și știrb, ce nu mai poate vâna, retras lângă telecomandă, moțăie în capcana neîndurătoare a fotoliului. Undeva departe, în singurătatea băii ei înspumate, și Madonna ascultă, probabil, rapsodia lui Rahmaninov. Asta în cazul în care n-a intrat adineauri în blocul de vizavi. Oricât de faimoasă ar fi, e mult mai puțin sofisticată decât Nastasia Filippovna, despre care Rogojin i-a spus prințului Mîșkin: ”Mi se pare că mila dumitale e mai a dracului decât dragostea mea”. Cât de neîndurătoare poate fi uneori mila cuiva.

Noaptea de vineri a murit ca o bunică uitată la azil. A sărit cap de pe vârful blocului comunist direct într-o poveste a lui Dostoievski, cel contestat la rândul său în contextul noii realități belicoase.

Ciripitul păsărilor vestește o nouă zi. Luna viitoare vom sărbători Paștele. Se vor trezi la viață greierii, lăcustele și cosașii pe terenurile virane de lângă Dumbrăvița. Coborând tot mai adânc în beciurile întunecate ale vieții, vom lua lumină pentru eternitate. Am devenit un personaj suprarealist în ultima carte a lui Borko Ilin (”Jurnal de pustă”, Humanitas 2021), pe care o percep ca pe o întrupare a melancoliei panonice.

Pentru săptămâna viitoare, meteorologii anunță vreme rece. Copacii de pe strada mea numai ce n-au înflorit, chiar dacă nu știu cum se numesc.