Devoratorul de creiere

Răzvan Dragoș este realizator de televiziune și copywriter.

Pentru că e o pagină despre creiere, mărturisesc că nu-mi place creierul.

Chiar dacă știu că a aparținut unui animal. Pur și simplu, creierul meu nu poate procesa că poate mânca alt creier. Cum să bag în mine toate gândurile, toate ideile, toate trăirile unei alte ființe? Că și animalele au tot felul de gânduri, idei și trăiri. Ce credeți că-i trece prin creier unui porc care aude balada morții unui coleg de coteț, când e sacrificat? Dar porcului sacrificat ce i-o trece prin creier? Eu ar trebui să mănânc acele creiere. Nu, mulțumesc, le am pe ale mele, n-am nevoie și de dramele porcilor.

Totuși, îmi plac creierele.

Mari, mici, simple, complexe, nu discriminez. În ziua de azi, trebuie să mă simt ușor jenat că sunt un exemplar de homo sapiens alb, heterosexual, iar voi vreți să discriminez creierele. Nu se face. Creierele le iei așa cum sunt, ca șosetele dimineața: nu găsești perechea, le mai combini între ele, iei o pereche pe care ești foarte sigur, ca să descoperi seara, într-o vizită, că iese cartoful. Ce le-o trece prin creier românilor care, în anul Domnului 2022, încă te pun să te descalți la intrare?

Îmi place să mă afund în creiere. Să dansez printre neuroni, să mă leagăn în sinapse, să mă plimb pe circumvoluțiuni. Fiecare creier pe care îl întâlnesc îmi dă ocazia să mă simt ca un neurochirurg amator. De creiere, că nu-s deloc amator în ceea ce fac. Îl „operez” cu o poftă pantagruelică, pentru că știu că, într-un final, tot voi găsi ceva acolo. Oricât de „rătăcit” ar fi creierul. Trăim în țara în care un băiat din Italia, fără o secundă de studiu medical, a reușit să intre în mai multe săli de operații și să-și facă de cap. Eu de ce n-aș putea opera pe creiere?

Îmi plac creierele noi. E ca o primă întâlnire pentru care îți tai unghiile, tragi chiloții de scandal, hainele de duminică, dai cu parfumul ăla bun și speri să existe și o a doua întâlnire. Ei, eu sunt tot timpul pregătit să întâlnesc creiere noi, indiferent de locul în care se petrece minunea: pe stradă, la job, într-o carte, într-un film, într-un bar, într-o vacanță, într-o bere, într-un whisky, într-un șanț, într-un parfum, într-o budă infectă. Sau într-un parfum de budă infectă. Toate creierele să vină la mine!

Sunt îndrăgostit de creierele mele „vechi”. Alea din care îmi trag sevele creative. Alea la care mă reconectez de fiecare dată când mă simt prost. Și, oh!, de câte ori mă simt prost! Sunt creierele care mi-au format creierul de azi. Sunt creierele „murături”, pe care le-am pus „pe iarnă” și știu că sunt tot timpul acolo, în cămara minții, așteptându-mă să mă adăp de la inteligența lor.

Iubesc să fac dragoste cu creiere. Sper să nu vă șochez, dar organul sexual feminin e creierul. Nimic nu e mai orgasmic decât să penetrezi un creier din ăla bine crescut, cum nu prea se mai fabrică în ziua de azi. Să-l iei ușor, de la preludiu, să-i mângâi neuronii, apoi să-i dezmierzi sinapsele, să urci și să cobori pe circumvoluțiuni, sus, jos, sus, jos... să te lași inundat de el și să-i întorci favoarea, inundându-l. Și, dacă vrea tare, apoi să-i dai, frate, până la stele verzi!

Ăsta sunt eu, Răzvan Dragoș, un devorator de creiere.