Eseu despre nevoia de belire

Prin prisma meseriei de telegean, de cîțiva ani ne-am făcut un obicei ca la fiecare sfîrșit de vară să facem roșii, ardei și vinete pentru iarnă.

Ieri a fost rîndul ardeilor și vinetelor să le coacem. La foc de lemne, pe tablă, afară în curte. Întîi copți, pe urmă beliți.

Știu că voi sînteți niște tefelei sensibili și nu suportați cuvinte aspre, țărănești. Dar așa se zice și așa se face. Se belește ardeiul, respectiv vînăta de coaja arsă, să rămînă doar carnea cea coaptă și gustoasă.

Procesul de belire a vinetei are de-a face foarte mult cu biologia, cu cele ale vieții. E o combinație foarte semnificativă de mermeleală și de structură.

Pe de o parte, chestia aia coaptă și fierbinte din mînă e plină de zeamă, de țesuturi moi, fleșcăite, care nu se separă descartian de coaja arsă.

E o continuă luptă cu aproximativitatea, cu resturile mici și negre, aproape tăciune, care se încăpățînează să nu se dezlipească disciplinat de carnea vinetei. Le pigulești cu degetele, îți mai scapă, se mai amestecă în oală cu cele utile, le mai iei încă o dată la mînă, scuturi din degete să le dai un bobîrnac.

Pe lîngă coaja arsă, nici carnea nu e diferită. E o continuă luptă cu consistența flască, de moluscă grasă, a vinetei care-ți joacă în degete, printre degete, cu bucăți de carne cu semințe care se desprind cînd ți-e lumea mai dragă și cad prin iarbă, cu zeama care ți se prelinge lipicioasă și fierbinte pe degete.

Ce mai: e o cîrcăleală de mai mare dragul.

Pe de altă parte, însă, nu ai cum să nu-ți dai seama că acolo, între degetele tale de pianist tractorist, se află o structură clară, pe care trebuie să o identifici, să ții cont de ea.

Unde e carnea mai moale, unde e mai tare, unde sînt cuiburile de semințe, cum sînt ele așezate, cum curge fibra în lungul vinetei, cum e așezată coaja arsă deasupra ca o pojghiță ușor de desprins, dacă e vînăta suficient de coaptă, sau greu de desprins, dacă n-ai știut s-o lași suficient la foc.

Și stai așa și pigulești la vinetele cele coapte și fierbinți, mustind de seamă și mirosind înnebunitor de bine, și-ți dai seama că tot ce este viață e la fel: o combinație de aproximativitate și de structură.

Inclusiv viața socială.

Cînd măsori opinia publică, te lovești de aceleași dificultăți. Știi clar că acolo, în spatele curcubeului de oameni și de vieți și de destine și de gînduri și de atitudini și de acțiuni, e o structură bine definită. Dacă ești priceput, știi să dai de ea.

Dar la fel de adevărat este că această structură este îmbîcsită de aleator, de zeama contingenței, a abaterii de la regulă, a arbitrariului, a hazardului, a bîzdîcului uman. Și dacă ești cu adevărat priceput, accepți această combinație de regularitate și întîmplare, știi cam pe unde să o întrezărești pe prima și pe unde să o accepți și să ții cont de cea de-a doua.

Adevărata pricepere în măsurarea probabilistică este acceptarea limitării de cunoaștere, resemnarea luminoasă a faptului că dincolo de o anumită barieră de precizie, de structură, nu ai cum să treci. Indiferent ce faci, îți rămîne pe dește o zeamă groasă, lipicioasă, de arbitrar, de întîmplare.

Dar voi, ca niște oameni mari și triști și naivi și descartieni, credeți că totul e farmacie și că totul trebuie să se întîmple și mai ales să fie cunoscut fără de rest, absolut precis, cu o imposibilă rigoare de manual, acolo unde totul este clar și frumos desenat și dăm lucrare de control din marile teorii exacte.

Fals. Total fals. Totul în natură este complex, încurcat, mermelit. Nu există cunoaștere exactă. Doar cunoaștere aproximativă. Și electronul, și atomul, și reacțiile chimice, și fuga avalanșei la vale, și mersul rechinului prin apă, și curgerea sîngelui din rană, și mersul oamenilor cu metroul, și zbaterea pleoapei în marginea orgasmului, și șuvoiul de furie al mulțimii dezlănțuite, toate sînt un amestec de structură predictibilă și de inevitabilă rămășiță aleatorie.

E un continuu amestec de sisteme complexe care, de cele mai multe ori, sînt suficient de generoase încît să te lase să le cunoști, dar care niciodată nu se dăruiesc privirii în totalitate. E o neliniaritate acolo care stă la pîndă, să se repeadă să te muște de nas, să-ți taie din aroganța aia descartiană cînd îți închipui că le știi pe toate, că le poți ști pe toate, că nu rămîne firimitură de rest de mister de eroare de beznă de cîrcăleală.

Fraierii mei descartieni. Pufoșii mei aroganți. Lepădați-vă de ispita de a crede că le puteți ști pe toate. Mulțumiți-vă cu bruma de cunoaștere pe care v-o dezvăluie natura. Beliți vînăta și bucurați-vă de viață.

(Articol scris în 2019. Mai actual decît niciodată. Trebuie să vă beliți din creier nevoia nesănătoasă de precizie descartiană).