Grasa de Cotnari

de Goran Mrakić, prozator, pasionat de aforisme satirice, suporter înfocat al Poli Timișoara

Cel mai ieftin vin la chioșcul din zonă era ”Grasa de Cotnari”. Fără să facem diferența între demidulce și demisec, cumpăram câte două sticle cu etichete decolorate de la atâta stat pe raft, pe care le topeam în spatele blocurilor cu 10 etaje sau pe treptele centralei termice. Primele guri erau oribile, pentru că ăla numai vin nu era, ci o poșircă acră și călâie, mereu expusă la soare. Ne strâmbam și ne chinuiam să înghițim chimia gălbuie care ne venea adeseori înapoi pe laringe și ne provoca arsuri la stomac, dar poștirea ei crea o frățietate unică întru pankăreală asumată, conștientizare a sărăciei și a lipsei de perspective. După al treilea sau al patrulea gât începea să ”curgă” și să se instaleze o trecătoare euforie pe care adeseori o confundam cu fericirea. Dacă se mai găseau niște mărunți prin buzunare făceam cheta să mai luăm o sticlă al cărei dop îl împingeam înăuntru cu ceva, pentru că nimeni nu era atât de avansat sau prevăzător să aibă în dotare un tirbușon.

Erau puținele noastre momente de dezinhibare socială, în care ne permiteam să ne împărtășim unii altora visele și dorințele, chiar dacă știam că lumea înconjurătoare va face tot posibilul să le zădărnicească. Vorbeam despre albume, filme, fotbal, gagici și lucruri pe care le vom face atunci când vom avea bani, adică niciodată. Hoinăream adesea fără de țintă prin cartier ca niște vulturi pleșuvi care credeau c-ar putea impresiona vreo pipiță de condiție mai bună cu tricourile lor negre, blugii decolorați și versurile de Bacovia. Doar că de cei ca noi nu se ”lipeau” niciodată fetele care în week-end ieșeau la ”Zambara” sau ”Equinox”, cele mai cunoscute discoteci din orașul de atunci, ci bleckărițele care beau ”grasă” sau bere la sticlă în spatele fostului ”Loctobar”.

Și fiindcă evenimentele muzicale erau destul de rare, ne trezeam mergând la orice fel de cântare live care se întrezărea, de la Pasărea Colibri la Comandorul Hoisan și de la Cargo la Ultimatum. După ce goleam sticlele obișnuiam să ne pierdem în noapte, fără să știm că în ochii celor care se ospătau cu lichior ”Draculina”, rom ”Corsar”, vodcă ”Monopol”, alcool rafinat de la sârbi sau spirt ”Mona” chiar și niște mojici ca noi apăreau ca ”burgheji” doar fiindcă aveau bani de vin la baterie. Sau, cum s-ar zice-n ziua de azi, ”niște hipsteri, domle”.