Halatul de iarnă

de Goran Mrakić, poet, pasionat de aforisme satirice, sârb înfocat al Poli Timișoara

Mă despart vreo 15-20 de metri de stația Piața Verde. Expresul a ajuns deja, așa că grăbesc pasul. Nu pot să alerg pentru că risc să trag o trântă pe gheață sau, în cel mai bun caz, să mă stropesc până-n glugă cu mâzga de pe trotuar. Șoferul aruncă o privire plictisită spre imensa oglindă retrovizoare laterală. În mod cert, mă vede venind. Încă cinci pași, patru, trei, doi... și ușile, precum un Sesam al sfidării, mi se închid în nas.

Îmi aduc instantaneu aminte de benzile desenate ”Johnny Logan”, din Italia anilor `70. Într-unul din episoade, vatmanii, șoferii de autobuz și controlorii și-au făcut un sindicat la negru, al cărui singur scop era umilirea călătorilor și răzbunarea pe cei care folosesc transportul în comun.

Și fiindcă până la următorul expres trebuie să aștept vreo 40 de minute, o iau pe jos până-n Piața 700. Văd doiul sosind, dau să intru pe ultima ușă, dar aceasta nu se deschide. Vatmanul se ceartă cu o babă care a vrut să dea buzna fără mască, așa că, de ciudă, nu deschide nimic. Noi, ceilalți șase-șapte potențiali călători, toți cu măștine pe mufă, suntem victimele colaterale ale gâlcevei ad-hoc. Așa cum trupele de commando rad întâmplător și câțiva gură-cască atunci când vor să mătrășească vreun ”dușman al umanității”. Spre consternarea tuturor, tipul pleacă pur și simplu fără să ia pe nimeni din stație. O femeie mă privește și mă întreabă:

• Vă vine să credeți așa ceva?

Încep să râd și o iau din loc. Masca mi se rupe și-o arunc la gunoi. Trec strada și râd tot mai tare. Îmi vine în minte un alt personaj din ”fumetti italiani”, Superciuk, un bețivan care fura de la săraci și dădea la bogați. Un Robin Hood pe invers.
Mă uit după taxi, dar îmi dau seama că nu mă va lua niciun șofer dacă n-am mască. Asta e, o iau pe jos spre bătrânul Iosefin. Pe-o stradă lăturalnică un moș curăță resturile de zăpadă din fața casei. Observă că mă apropii, dar își vede mecanic de treabă. Îmi toarnă o lopată de omăt murdar peste ghete, însă, cum ar zice votanții primarilor de carton, ”n-ai ce comenta, ăsta măcar face ceva”. Pentru o clipă mă simt ca Patrick Swayze în filmul ”Ghost”.

Orașul e hâd în ianuarie, iar oamenii în general urâcioși. Spiritul sărbătorilor s-a risipit ca un fum de lumânare stinsă. Simt că-mi vin pe gât toate mesajele impersonale și fade primite pe messenger-ul Facebook-ului. Mă grăbesc spre centru să beau o pălincă până nu se-nchide târgul de iarnă. Dacă nu s-o fi închis deja. Mirenii ies grăbiți pe scările catedralei ca-n celebra scenă din ”Crucișătorul Potemkin” a lui Eisenstein. Bebelușul din căruciorul unei femei din Bacău, care-și căuta bărbatul într-o sală de jocuri de noroc, a fost luat de vânt luna trecută. Oamenii nu par să fi înțeles nimic din tot acest teatru absurd.

Trecutul mă bântuie ca o stafie, dar îmi dau seama că nu (mai) ajută la nimic să te autocompătimești și să te autovictimizezi. Privesc Bega plumburie gândindu-mă la cele mai sincere vorbe rostite vreodată de un personaj dintr-un serial american, Frank Underwood: ”Nobody gives a shit, nobody cares”. Dacă dreptatea omului mic nu coincide cu interesele celor mari, urletele sunt în zadar. Vor exista, poate, peste ani, regrete și în tabăra cyborgilor, dar va fi tardiv. Majoritatea anesteziată a vatmanilor îmi va repeta, mecanic și impasibil, că eu nu mai sunt, de fapt, eu, iar casa mea nu mai e casa mea. ”Sigur ai făcut tu ceva, nu s-ar fi luat ăia aiurea de tine. Când s-a interesat poliția de un cetățean cinstit?”.

”Oamenii fără fețe” se vor întoarce pe coperta cd-ului trupei Implant pentru Refuz din 2001. Au trecut două decenii de atunci, iar mulți dintre tinerii care dădeau din cap și cântau despre rezistență s-au blazat și au tras pe dreapta în garajul sistemului.

Dintr-o tarabă de lemn, unde se vinde vin fiert cu scorțișoară și piper, răzbate muzica Filarmonicii de la Viena. Ciorile zboară haotic deasupra copacilor golași completând prin croncănitul lor acest spectacol ratat. Daniil Harms pare să fie la volanul autobuzului 33, care m-ar putea duce până la cimitirul din Calea Șagului. Doar că între timp am uitat încotro mă îndrept. Din morminte se aude, parcă, Joy Division.