Journée internationale des femmes
de Goran Mrakić, prozator, pasionat de aforisme satirice, suporter înfocat al Poli Timișoara
Spre deosebire de zambilele violete și ghioceii din grădina primei case de lângă școală, garoafele învelite în celofan umple sala de clasă cu un miros greoi, de firmă de pompe funebre. Profesoara are câteva mărțișoare înfipte în reverul sacoului și poartă o fustă de blugi adusă din Turcia. Cerceii în formă de cheie sol i se zbenguie ca două paiațe printre șuvițele desprinse din coc. Pe tabla din spatele ei a rămas scris: ”Oui, je veux bien danser” și ”Je ne veux pas danser”. Din boxele unui casetofon din clasa alăturată se aude refrenul piesei ”Joyride”. Doamna ne mulțumește pentru cadourile de 8 martie: un bibelou în formă de cățel și un set de pahare de cristal, după care pleacă spre cancelarie cu catalogul albastru sub braț. Tocurile ei clămpăne pe hol în ritmurile melodiei ”Sadeness”, care se aude din clasa celor din a VIII-a B. O colegă deschide geamul să iasă mirosul de petale moarte. Fiind de serviciu, ud buretele și mă pun să șterg tabla, în jurul căreia încă miroase a parfum de damă.
Sînt convins că doamna profesoară va da la rândul ei cuiva bibeloul în formă de cățel. Nimeni n-are nevoie de kitchuri inutile în casă. Mi-o imaginez în schimb cum bea tacticos un coniac franțuzesc, de culoare sanguin, din paharele cumpărate de noi, în compania unui bărbat misterios, mai atractiv decât maistrul în salopetă care încearcă să-i intre în grații spunându-i bancuri auzite la ”Vacanța Mare”.
Îmi iau ghiozdanul și plec spre casă. În fața școlii e parcat un camion în a cărui cabină văd un poster cu Sandra. Mama îmi încălzește niște ardei umpluți, în timp ce la televizor se vorbește despre escaladarea ostilităților în Transnistria.
Spre seară ne întâlnim în veranda colegului Miși să jucăm poker. Ne-o imaginăm pe doamna profesoară servindu-ne cu o sticlă de Gautier. Mi-aș dori să văd Parisul din perioada tinereții lui Alain Delon și Belmondo. Mi se arată plin de viață, de farmec și de culori. Cel de astăzi nu-mi stârnește nici o curiozitate, prefer oricând o drumeție prin coclaurile din Caraș. Ce fain dansau tinerii născuți în molozurile Marelui Război pe beat-urile pieselor de la radio! Fiecare cuvânt din franceză aduce a haute couture, feather boa, youthquake, Jacqueline Kennedy, poezie beat și Algerie jefuită. Frivolitate și consumism, naivitate și militantism, stângism și militarism. Toate încap într-un refren, fal(n)ice și împopoțonate, ca într-un tablou de Andy Warhol.
Îmi intră full de dame cu ași. Lipsește însă ce-a de-a patra damă, de roșu, care nu bea cognac cu niște puștani cărora abia le-a mijit mustața, dar care se cred Zorro, precum cel din afișul din fața cinematografului ”Studio”. Și tocmai când ne simțeam ca niște gangsteri din Chicago în perioada prohibiției, învăluiți de fumul acru de țigări fără filtru, intră bunica lui Miși și ne pune pe masă niște clătite cu gem de prune.
Înainte de culcare deschid manualul de limba franceză și încerc să citesc un text, dar de acolo răzbate doar refrenul: ”Sade dis moi, Sade donne moi...”
