Mama „coace” plodul, / Rodu-n pântec e, / Şi-amândoi, ca unul, / Îşi dau Dragoste
Acum mai bine de 40 de ani, împreună cu câţiva colegi, profitam de faptul că 15 septembrie a căzut într-o zi de duminică şi începutul şcolii se amânase pe ziua de luni. Treceam în clasa a XI-a, eram îndrăgostiţi de munte şi de speologie.
Cum să nu fi fost, când Institutul de Speologie (în 1920, primul din lumea aceasta) fusese fondat de către Emil Racoviţă la Cluj? Vorba fondatorului biospeologiei (în 1904): „Ce e după deal? Şi după ce treci dealul: ce e mai departe?” Curiozitatea a ucis pisica...
Dar, ce frumoasă este curiozitatea!
Ne-am dus pe Valea Arieşului, la Huda lui Papară. Cei care aţi văzut intrarea din Cetăţile Ponorului (dar nu aţi văzut Huda lui Papară), puteţi să vizualizaţi intrarea în această peşteră. Care, pentru apă, este ieşire. Vorbim despre un izbuc (apa „iese” din munte, spre deosebire de ponor, unde apa „intră” în munte).
Huda lui Papară este copleşită de toate superlativele lumii „subpământene”: cea mai lungă, cea mai denivelată, cea mai dificilă, cea mai mare sală, cu cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascadă, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi și mai numeroase excentrite şi cu cel mai mare depozit de chiropterit din România.
Pentru ce vreau să vă povestesc, reţineţi: „cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit”.
Şi faptul că se inundă extrem de rapid. La ce „colectează” de pe platoul de deasupra (un bazin de 150 km²), cred că sunt suficienţi trei ciobănei cu trei turme de miei care să se pişe de-odată, pentru a îneca cavitaţia. O ploicică transformă peştera ca pe canalizările lui Emil Boc din „Oraşul Comoară” – apa este azvârlită pe „ieşire” pe o înălţime de aproape 40 m!
Cert este că am avut ghinion şi ziua extrem de însorită din momentul în care am intrat în peşteră, s-a transformat într-una ploioasă şi ne-a prins viitura destul de departe în măruntaile muntelui.
Am „degajat” cât de rapid am putut, de cum am văzut că se adună apă pe galeriile de presiune în care ajunseserăm. Cert este că, atunci când am ajuns în cea mai „înaltă galerie”, care, de fapt este o sală aproape de intrarea/ieşirea din peşteră („Sala Minunilor”, un gol imens de 56/92 m și o înalțime de 102 m), bolovanii pe sub care trecuserăm la dus, i-am parcurs pe deasupra – şi vorbim de bolovani înalţi de 8-10 metri; i-am sărit pe deasupra.
Ţineam în mână un cauciuc de tractor – cu ajutorul acestuia trecuserăm de lacurile de la intrare. Şi acesta mi-a fost şi norocul. Că unul dintre salturile din bolovan în bolovan s-a finalizat cu mine în vâltoare. Eram în aer când am realizat că nu se va termina bine (cred că fiecare dintre dumneavoastră a avut parte de o astfel de senzaţie, când timpul se opreşte în loc şi practic „te lasă” să analizezi care-ţi sunt opţiunile).
A mea a fost una singură: să nu scap cauciucul din mână. Şi acesta m-a dus „frumos” pe sub bolovan, prin vâltoare, până în „ochiul viiturii”, ca să spun aşa. Chiar în faţa ultimului bolovan, mai mult ca sigur de la viiturile trecute, se formase un fel de liman, se ridicase podeaua cu sedimente şi am putut să stau pe picioarele mele. Acolo ne-am şi regrupat cu toţii şi am reuşit cumva să ieşim afară. Altfel eu nu scriam, dumneavoastră nu citeaţi.
Şi ajung acasă. Şi-mi deschide mama uşa şi, fără servus, ce faci, mă întreabă direct: „Ce-ai păţit azi noapte? Cred că era miezul nopţii când m-am trezit şi tu te uitai la mine pe geam”.
Stăteam la etajul patru al unui bloc de-al socialismului multilateral dezvoltat şi, exact la miezul nopţii mi s-a întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat: momentul în care timpul s-a oprit şi „m-a lăsat” să-mi analizez oportunităţile de supravieţuire.
La peste patru decenii de la această întâmplare, dau peste un articol (citez):
„Într-un studiu recent, celule masculine au fost găsite în creierul unor femei. Se pare că trăiseră acolo câteva decenii, în unele cazuri. Nu se știe exact ce impact au avut, dar studiul a revelat și că în creierul femeilor cu Alzheimer s-au găsit mai puține astfel de celule străine – celule masculine – ceea ce a sugerat că acestea ar ajuta cumva la păstrarea sănătății creierului.
Această descoperire vine la câțiva ani după ce celule conținând cromozomul Y au fost găsite în sângele femeilor după naștere. Din moment ce cromozomul Y era prezent, aceste celule nu puteau fi ale femeii, ci proveneau, cel mai probabil, de la feți, transferul făcându-se în timpul gravidității. Acest amestec de celule de la indivizi diferiți din punct de vedere genetic nu este deloc rar în natură. Cel mai remarcabil exemplu al unei asemenea legături este cel dintre mamă și copil.”
Prin urmare, în corpul mamei migrează în timpul sarcinii celule ale fătului. Iar cercetătorii au descoperit că aceste celule pot fi găsite la nivelul creierului, ficatului, muşchilor, pielii sau al plămânilor, locuri în care se instalează confortabil şi îşi „fac de cap”, revigorând celulele mamei şi chiar recalibrându-le pentru a le face să funcţioneze şi mai bine.
Sau transmiţându-i semnale (inclusiv vizuale) că „puiul” e în pericol...
Altfel se citeşte acum afirmaţia că nu poţi tăia cordonul ombilical cu totul.
La fel se vede şi inutilitatea trimiterii în „origini” a unora, altora – exişti acolo permanent, în tot corpul mamei.
Şi, tot mă întreb: câţi copii nu se mai uită zilele acestea pe geamul inexistentelor lor case, la inexistentele lor mame?
