Moara cu roboți
În vacanțele din anii `80, atunci când ai mei mergeau la lucru, mă lăsau câteodată la străbunica mea care locuia singură pe o altă stradă.
Baba Darinka nu avea în casă nici un aparat electric în afară de frigider. De fapt, în anul în care s-a născut fiică-sa, adică bunica mea, Variașul nu era încă electrificat.
În zilele scurte și friguroase de iarnă ne distram jucând ”moara” pe o bucată de carton. Eu eram cu boabele de fasole, ea cu boabele de cucuruz. Născută în amurgul Austro-Ungariei, n-a apucat să învețe limba maghiară la școală. Tot ce i-a rămas din perioada respectivă erau câțiva creițari păstrați într-o cutie de bomboane, alături de nasturi și degetare. Și românește vorbea destul de anevoios, așa că mă distram câteodată obligând-o să joace ”Țări, ape, munți...” Țin minte că odată, la ”nume cu litera L”, a scris ”Leksandar”, la care eu am atenționat-o că ăla-i cu ”A”, ”Aleksandar”.
Ea a motolit foaia pe care scriam și mi-a spus: ”Îl știu de-o viață pe Leksandar clopotaru, acum vii tu să-mi spui cum îl cheamă, ia fă pe filozofu cu mă-ta și cu tat`-tu, nu cu mine! Hai mai bine să-ți fac niște șmore (Kaiserschmarrn)”.
Secvențele astea îmi revin în minte în timp ce puștanii de vârsta fiului meu se uită la unele desene animate în care transumanismul este prezentat ca o chestie supercool. Să fie vorba despre descătușărea oamenilor din limitările lor biologice sau de o nouă rebeliune luciferică?
Când omul se confruntă cu paradoxurile existențiale înseamnă că a pășit într-o dimensiune în care încearcă să-și explice experiențele mistice la adăpostul științei. Există oare altă realitate decât percepția subiectivă a fiecăruia dintre noi? Cu cât mergem mai adânc, materia dispare, dar noi totuși o percepem.
Bunica și străbunica mea n-ar fi înțeles nimic dacă le-aș fi pomenit de „realități virtuale”. Eventual m-ar fi întrebat dacă n-am dat iama în răchia de caisă. Acesta nu e însă un mister foarte nou, pentru că în filozofia hindusă există de milenii conceptul de ”maya” (”iluzie”). Probabil că oamenii viitorului vor percepe viața ca pe o chestiune care se petrece între ”log in” și ”log out”. În asemenea condiții moartea pare să fie o veste bună. Întrebarea e dacă poate exista moarte acolo unde nu (mai) există viață.
Într-o zi tata l-a întrebat pe bunicul unde vrea să-l îngropăm după ce moare, la Periam, de unde era el, sau la noi, la Variaș. ”Când crăp, nu mă interesează”, a răspuns Ota, cum îi spuneam eu. Ai zice că între rudimentarul joc de ”moară” și jocurile ultracomplexe pe calculator din ziua de azi există o întreagă istorie. Sau poate doar câțiva roboți de diferite generații. Viața e un dezechilibru dinamic.
