Am lansat azi ediție nouǎ Gizǎs Craist - un newsletter unic în România, cu știri ciudate, dar adevărate: nişte porci au jucat fotbal într-un parc din Roma. Nu e banc.

Dacă plătești pe un an de zile abonamentul Strict Secret, newsletterul nr. 1 în România, adicǎ doar 350 de lei, primești ceva și mai grozav: un abonament de acces gratuit pe un an a Gizǎs Craist, și tot gratuit cărțile mele cu transport inclus!

dǎ click pe boxul albastru, alegi plata de 72 usd pe un an şi marți ai cǎrțile!

vreau TOT plus EXTRA

Azi, despre țipete.

1.Prima mea expozitie personala s-a incheiat si a fost un adevarat succes

„Noi suntem Apocalipsa” a șocat multă lume. În sensul bun.

Am fost tare fericit să aud oamenii spunându-mi că au fost super impresionați de ceea ce au văzut.

Sunt fericit că Muzeul de Artă Cluj-Napoca a vândut „pe barba” mea cele mai multe bilete pentru o expoziție solo din ultimii ani.

Sunt bucuros că am vândut multe tablouri și, pare-se, că voi mai vinde, căci am încă câțiva oameni interesați de ele.

Sunt încântat că am găsit ideea creativă pentru cea de-a doua expoziție, probabil în toamnă, și la care deja am început să lucrez. Vă voi da din nou pe spate, aveți încredere în mine că pot face asta, da?

Un deget mijlociu pentru hateri și pentru toți cei care nu au crezut în mine, unii chiar apropiați.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat curaj să îndrăznesc.

PS: Ei au fost ultimii care au vizitat-o.

de aici, doar pentru abonati.

2.Hermessence Vétiver Tonka: alchimia dintre pământ și catifea

Atunci când Jean-Claude Ellena a creat pentru casa Hermès parfumul Vétiver Tonka în anul 2004, el nu a urmărit doar să lanseze un nou parfum în colecția exclusivistă Hermessence, ci a încercat să rezolve un paradox olfactiv. 

Provocarea artistului a fost aceea de a îmblânzi natura aspră, aproape tăioasă, a vetiverului — o rădăcină celebră pentru caracterul său pământiu și masculin — și de a o transforma într-o experiență senzorială de o finețe absolută, asemănătoare cu atingerea unei eșarfe feminine de cașmir. A rezultat un unisex incredibil.

Secretul acestei compoziții rezidă în echilibrul magistral dintre notele lemnoase și nuanțele gurmande. În loc să urmeze rețeta clasică a parfumurilor cu vetiver, Ellena a ales să „îmbrace” această notă centrală în dulceața prăjită a boabelor de tonka. 

Rezultatul este un parfum care evocă imaginea unor alune proaspăt prăjite și a cerealelor calde, amestecate cu prospețimea unei păduri după ploaie. Este ceea ce criticii numesc un „gurmand abstract”, deoarece, deși conține elemente ce par comestibile, compoziția rămâne mereu în sfera luxului discret și a rafinamentului aerisit, specific casei Hermès.

Îl folosesc de cel puțin 15 ani. E absolut special.

Pe măsură ce parfumul evoluează pe piele, se dezvăluie o textură neașteptată. Debutul este unul proaspăt și verde, dar acesta face loc rapid unei “inimi”reconfortante unde notele de fructe uscate și nuanțele subtile de caramel creează o aură de „old money”. 

Nu este un miros care să invadeze spațiul celorlalți, ci mai degrabă o semnătură personală, o eleganță șoptită care se face simțită doar în momentele de proximitate. Boabele de tonka nu aduc o dulceață zaharoasă, ci una matură, cu ecouri de tutun și praline, care ancorează vetiverul și îi oferă o longevitate neașteptată.

Dincolo de lichidul prețios, prezentarea în flacoanele minimaliste cu capace îmbrăcate în piele cusută manual subliniază moștenirea ecvestră și artizanală a brandului. 

Vétiver Tonka rămâne o alegere de referință pentru cei care caută un parfum unisex capabil să traverseze anotimpurile, fiind la fel de potrivit într-o dimineață răcoroasă de toamnă, cât și într-o seară sofisticată de vară. Este, în esență, o dovadă că în parfumerie, cele mai puternice declarații de intenție sunt cele făcute cu voce joasă, prin armonie și echilibru.

3.Moment “familial”

Am fost la Oslo patru zile cu ai mei, e un oraș foarte interesant. I-am rupt iar cu vizitatul de galerii și muzee, așa că s-au răzbunat pe mine.

4.Adevărata Poveste a „Țipătului”

La Oslo, Edvard Munch, artistul național cel mai cunoscut al Norvegiei, este bine pus în valoare într-un muzeu care îi este dedicat. Nu puteam rata „Țipătul”, celebra sa creație, dar Munch este mai mult decât atât.

Nu am înțeles niciodată hype-ul Giocondei. „Țipătul” este mult mai mișto.

De cele mai multe ori, privim tabloul „Țipătul” ca pe o reprezentare a unei persoane care urlă de groază. În realitate, viziunea lui Edvard Munch a fost mult mai subtilă și, în același timp, mult mai tulburătoare. Opera nu surprinde un act de agresiune vocală, ci o reacție de apărare în fața unei naturi care pare să se prăbușească peste el.

Geneza acestei imagini iconice se află într-o experiență personală trăită de artist pe un deal de lângă Oslo, într-o seară de iarnă. Munch se plimba alături de doi prieteni în momentul în care soarele a început să apună, transformând brusc cerul într-o nuanță de roșu aprins, descrisă de el ca fiind „sângerie”. În timp ce însoțitorii săi și-au continuat drumul impasibili, pictorul a rămas încremenit, cuprins de o anxietate inexplicabilă. 

Munch a descris acel moment ca și cum un țipăt infinit i-ar fi străbătut întreaga existență, iar figura centrală din tablou — cu mâinile strânse peste urechi și gura deschisă — încearcă de fapt să se izoleze de acel sunet insuportabil pe care doar ea îl percepe.

Contextul istoric și științific adaugă straturi suplimentare de mister. Unii cercetători speculează că cerul nefiresc de roșu nu a fost doar o metaforă artistică, ci o amintire vizuală a efectelor erupției vulcanului Krakatoa din 1883, care a trimis nori de cenușă în stratosferă, cauzând apusuri spectaculoase în Europa timp de luni de zile. Această traumă vizuală a naturii s-a împletit cu starea fragilă de sănătate mintală a lui Munch, care se temea constant de nebunia care îi afectase familia.

Un detaliu fascinant, descoperit relativ recent prin analize cu infraroșu, este o inscripție minusculă făcută cu creionul pe colțul tabloului: „Ar fi putut fi pictat doar de un nebun”. Deși s-a crezut inițial că este un act de vandalism, experții au confirmat că scrisul îi aparține lui Munch. Această notă a fost un răspuns amar la criticile vremii, care afirmau că autorul unei asemenea lucrări nu poate fi întreg la minte.

Astăzi, „Țipătul” rămâne cea mai fidelă redare a angoasei umane universale. Dincolo de cele patru variante realizate de artist și de furturile celebre care au ținut prima pagină a ziarelor, tabloul supraviețuiește ca un simbol al vulnerabilității noastre.

Munch a fost și este un artist enorm. Am fost tare bucuros că am putut să văd tot ce a creat de-a lungul vieții.

5.Țipătul originar. Despre egoismul natural și altruismul pe care îl construim

Primul lucru pe care îl face un nou-născut e să țipe. E un țipǎt necesar, țipǎ pentru el, pentru aerul din plămânii lui, pentru supraviețuirea lui. Încă nu știe că există altcineva în univers și nici nu-i pasă: universul e el, nevoile lui, foamea lui, frigul lui, disconfortul lui. 

Totul în afara corpului său e doar un decor neclar și surse potențiale de satisfacție. Ăsta e adevărul de la care pornim cu toții, înainte să fim învățați să-l ascundem, sǎ fim sinceri.

Milioane de ani de evoluție ne-au “programat” să supraviețuim, să ne punem pe noi primii, să luptăm pentru resursele care ne țin în viață. Strămoșii noștri care împărțeau mâncarea cu toată lumea înainte să mănânce ei nu ne sunt strămoși – au murit înainte să se reproducă. Suntem urmașii celor care au apucat primii la halealǎ, al celor care au fugit primii, care au luptat pentru ei primii. Egoismul e în fiecare celulă a noastră pentru că fără el nu am fi azi aici.

Și totuși, undeva pe drum, învățăm şi altceva: învățăm să așteptăm, să împărțim, să cedăm, să-i punem pe alții înainte, ne asumǎm cuvinte precum „generozitate” și „sacrificiu” sau „altruism”. Învățăm că e rușinos să vrei totul pentru tine, că e frumos să dai, că e nobil să te gândești la ceilalți, deşi noi nu venim cu programul ăsta instalat “din fabricǎ” – ni se instalează încet de către părinți și profesori și societate, prin recompense și pedepse, prin aprobare sau rușine.

Ați crede cǎ spun că altruismul e fals pentru că e învățat. Limba ta e învățată și nu e falsă. Mersul pe bicicletă se învațǎ și nu e fals, chiar şi Dragostea, da, da, în formele ei mature, e rezultatul unei învățari și nu e falsă. Învățatul în acest caz de care vorbesc nu înseamnă ceva artificial – înseamnă că nu vine de la sine, că trebuie cultivat, că poate fi pierdut dacă nu e întreținut. 

Altruismul e o construcție, dar e o construcție reală, care produce efecte reale, care ne face capabili să trăim împreună în loc să ne sfâșiem ca tigrii.

Dar construcția stă pe o fundație, și fundația e… egoismul. 

Și în momente de criză, când straturile de învățare crapă, fundația iese la suprafață. Avem şi vorba aia naşpa: “iese melteanul din tine”

Am văzut-o în pandemie, când oameni educați și civilizați se băteau pe hârtie de budǎ și făină, o vedem în catastrofe, când panica transformă totul. 

Eu sunt o persoanǎ generoasǎ. Chiar sunt. 

Dar nu e rǎu să ne punem pe noi primii uneori. Egoismul, în doze corecte, e funcțional. E ceea ce ne ține în viață suficient de mult încât să putem fi generoși mai târziu.

Problema mea apare când cred că oamenii trebuie sǎ fie buni pentru că așa se cuvine. Şi nu sunt, apoi mǎ mir sau mǎ necǎjesc când mǎ lovesc de răutate, de egoism, de cruzime – ca și cum ar fi aberații și nu starea naturală de fapt. Aberația e, de fapt, bunătatea. Aberația e să-ți pese de cineva pe care nu-l cunoști și care nu-ți poate da nimic înapoi. E aberație glorioasă, e cea mai frumoasă aberație de care e capabilă specia noastră – dar e aberație, nu normă.

Când înțelegi asta, încetezi să te mai aștepți la altruism și începi să-l apreciezi când îl întâlnești. 

Încetezi să te mai miri de oamenii care se gândesc doar la ei și începi să-i admiri pe cei care reușesc să treacă dincolo de “programare”. 

Fiindcǎ oameni buni mai sunt, şi vor fi mereu. Suntem animale care au învățat să fie mai mult decât animale. Nu întotdeauna, nu toți, nu în toate circumstanțele – dar suficient de des încât să construim civilizații, să creăm artă, să murim pentru idei. E un miracol, de fapt, construit pe o fundație de egoism pur, biologic, amoral. 

O să pară că mă laud, nu îmi pasă azi de asta. Eram aseară într-un Carrefour, stăteam la coadă și în fața mea priveam la două proaste cum se uitau acru către doi tineri de etnie romă care așteptau cu două sacoșe să bage sticle în aparatul de reciclat. Ei nu văzuseră moacele acrite ale proastelor. Mi-am zis în gând că sunt nesimțite, dar nu aveam ce să le zic.

Apoi s-a întâmplat ceva. Cei doi tineri romi, un băiat și o fată, s-au lipit unul de altul. Ea, mai micuță, i-a luat fața în palme și l-a sărutat, privindu-l cu acea lumină a iubirii care spune: tu ești universul meu, măi, băiatule.

Am murit de emoție. Am părăsit coada și m-am dus către ei, fiindcă mai observasem ceva: o burtică. Le-am zis că nu vreau să-i jignesc, dar aș vrea să le cumpăr un coș mare cu de-ale gurii și dulciuri. S-au bucurat enorm. Graviduța poftea la ciocolată, i-am luat zece tablete. În fine, a fost un moment în care m-am încărcat maxim de la un simplu gest de iubire. Dar unul curat.

Fiți generoși, prieteni. Fiți mai mult generoși decât zgârciți, ca să întoarcem balanța lumii.

Să devenim ceea ce alegem să fim, nu ceea ce suntem programați să fim.

6.Charlize… Monroe

Charlize Theron are astazi 50 de ani, dar tot o bunaciune a ramas.

Cariera sa a fost mereu marcată de o versatilitate incredibilă, evoluând de la drame profunde precum North Country până la blockbustere de acțiune unde și-a consolidat statutul de protagonistă de temut,vezirolurile din Mad Max: Fury Road și Atomic Blonde.

Azi, ceva mai special despre ea.

În 1993, la 18 ani, Charlize Theron a pozat în Marilyn Monroe pentru revista franceză Madame Figaro. 

La acea vreme, făcea modeling în Europa, după ce obținuse un contract în Italia, iar ședința foto a fost un omagiu adus legendarei icoane de la Hollywood. Theron a fost apreciată pentru felul în care a reușit să redea cu ușurință glamourul și senzualitatea caracteristice lui Monroe.

În anul următor, a lăsat modelingul în urmă și s-a mutat la Los Angeles cu un bilet doar dus, hotărâtă să urmeze o carieră în actorie. Perseverența i-a fost răsplătită: a obținut primul rol important cu replici în 2 Days in the Valley (1996), urmat de rolul care a consacrat-o în The Devil’s Advocate (1997).

7.La noi de ce nu se gǎseşte aşa ceva?

8.Song-ul de azi

9.Poemul de azi

Vara întoarsă în iarnă 

de Adrian Păunescu

Iubita mea, acum, la fiecare,
Ca-ntr-un miracol nemaiîntâmplat,
Câte ceva se-ntoarce din ce-a dat
Și-și pregătește nunta, cu-ngropare.

Chiar de aceea clopotele bat
Și-i o senzație de vreme mare,
Acum se înviază și se moare
Și izbăvit e fiece păcat.

Pe buze, simt miros de struguri copți,
Din vara întâlnirii noastre stranii,
Cum ne-au bătut zăpeziile și anii
Și n-am dormit de-un veac întreg de nopți.

Ființa ta mi-ntoarce astăzi mie
Strivitul gust al vițelor-de-vie.

10.Ceva frumos ce s-a pierdut pentru totdeauna

Natura a creat, de-a lungul timpului, locuri și forme spectaculoase, modelate de vânt și apă și care rezistat sute sau mii de ani. Din păcate, multe dintre aceste minuni nu mai există astăzi. Unele au fost distruse de forțele naturii, altele de intervenția omului. Iată câteva dintre cele mai cunoscute exemple care au dispărut pentru totdeauna.

Azure Window a fost un arc spectaculos din piatră situat pe insula Gozo, în Malta. Format din calcar, acesta se ridica deasupra mării și era una dintre cele mai fotografiate atracții ale țării. De-a lungul anilor, vântul și valurile au slăbit structura stâncii. În martie 2017, în timpul unei furtuni puternice, arcul s-a prăbușit în mare. Astăzi, locul există doar în fotografii și amintiri.