Opus nr. 563 - Badanta lui Piero Ferrari, Romina Gingaşu, mǎ amenințǎ proxeneteşte. Dovada cǎ a fost implicatǎ în dosarul curvelor de lux. Le-am scris celor din board-ul Ferrari.

Există această poveste: Romina Gingasu, o fătucă cu freză de elefant emasculat… în vârstă de 33 de ani, cu trecut de borfetă de Capitală și implicată cu numele în dosarul prostituatelor de lux ce a făcut atâta vâlvă… s-a măritat cu…

… un martalog putred de bogat, 80 de ani, moștenitorul a 10 la sută din celebra firmă Ferrari. Că între ei este o diferență de aproape 50 de ani e treaba acestui cuplu și totul se putea mărgini la a remarca de la distanță această căsnicie total neobișnuită, dacă pe doamna Gingasu nu ar fi mâncat-o constant la savarină, și asta de ani de zile, să se bage în seamă în spațiul public românesc cu articole laudative plătite, cu participări la podcasturi, cu diverse poziționări politice, într-o încercare penibilă de a se da drept cine nu este.

O să ziceți că o acuz fără dovezi de implicare în dosarul prostituatelor de lux. Fac afirmația asta de câteva zile, dar uite că nu sunt singurul jurnalist care știe despre subiect:

România TV i-a alocat o deosebită atenție în week-end acestei „doamne”.

Dați play să ascultați materialul celor de la RTV, care a și făcut mare audiență.

Vă scriam zilele trecute că nevasta-badantă a lui Ferrari, Romina Gingasu, insistă să ne insulte inteligența și informațiile cu rahaturi de PR ce sunt stridente de la o poștă: de exemplu, cu fundația ei Red Women, o țeapă de imagine menită să ne prostească să credem cât de mult îi pasă ei de drepturile femeilor.

Între timp, după observațiile mele, Romina a „curățat” site-ul de tot ce era nașpa.

Adicătelea vă dați seama cât tupeu pe bisisica asta? Să pretinzi că îți pasă de drepturile femeilor, când TU, exact TU, Romina Gingasu, ești menționată în dosarul curvelor de lux:

Vă spun eu de ce e menționată, căci am aceste informații. Romina Gingasu era peștoaică în lumea curvoancelor de lux din Capitală, ducea fete la cordit pentru băieții dispuși să plătească, ba chiar se și autopropunea pe „listă”, dar nu o dorea nimeni, fiindcă, și asta mi-au relatat oameni care au avut legături cu ea, era „nașpa, ca schimbul 3”.

Politistii au audiat joi, la Sectia 19, mai multe persoane, printre care Simona Trasca, Daniela Crudu si sora acesteia, Ana Maria, Madalina Pamfile, Diana Guresoaie si Rellys Tonu, pentru destructurarea unei retele de proxenetism.

Tot, joi, sase fete cunoscute in lumea mondena au fost retinute. Vineri, s-a anuntat ca trei dintre ele, Despina Lavinia-Mariana, Dumitru Mirela-Alexandra si Guresoaie Diana-Mirela, sunt cercetate sub control judiciar, iar celelalte trei fete au primit interdictia de a parasi tara.

Potrivit anchetatorilor, tinerele implicate in dosar intretineau relatii sexuale castigand in jur de 1.500 - 2.000 de euro pentru fiecare raport sexual. (numele Rominei Gingaşu a fost şters la interventia lui Radu Budeanu de pe mai toate site-urile de ştiri din România).

S-au mai întâmplat azi lucruri: Știri pe Surse au preluat și ei dezvăluirea RTV, dar curajul lui Iosif Buble, șeful site-ului, a ținut doar 35 de minute. Probabil a primit telefon de la Radu Budeanu, patronul Cancan și PR-ul subteran al Gingașei, i s-au reamintit niște lucruri sau i s-a promis o facturică, și aia a fost.

Miștourile mele cu badanta au avut mare tracțiune pe TikTok. Păi, da, e nevasta lui Piero Ferrari, dar Romina poate fi considerată lejer o badantă, termenul italian pentru o femeie care lucrează ca îngrijitoare pentru persoane vârstnice, bolnave sau cu nevoi speciale, oferindu-le asistență la domiciliu.

Păi, nu? La 80 de ani, ce să mai fii pentru Piero decât badantă? Căci am înțeles că bătrânelul ia somn la ora 20 și ea plânge de tristețe, fiindcă duce dorul rădăcinoaselor tradiționale românești (morcovul, păstârnacul etc.).

Fătuca asta e și stridentă, prin tupeul ei, dar și foarte, foarte proastă. Pentru că am blocat-o pe contul de TikTok în septembrie 2024, imbecila s-a gândit să îmi scrie de pe contul de business al brandului ei de cosmetice, o altă țeapă de imagine low level.

În discuția de mai jos, aveți dovada clară a prostiei plenar multilateral dezvoltate a badantei lui Ferrari. Ditamai nevasta de miliardar mă amenință, își scrie în cap scenarii despre cine mă plătește (e pe o „pistă”, hahahaha, săraca, pentru că ea plătește să apară în presă, crede că și în alte cazuri e vorba tot despre bani), amestecă instituții și competențe cu vidul din creierul ei de o manieră penibilă.

Așa că mi-am zis să abordez puțin instituțional problema și să contactez niște departamente relevante la Ferrari, ca să vedem: știu ăștia ce face nevasta vicepreședintelui lor?

Vă țin la curent.

Slovenia știe ce înseamnă viitorul națiunii sale, România își ignoră copiii.

Am văzut câteva imagini de la un podcast unde domnul Naum se întreba cum face Slovenia de are atâția sportivi buni la doar 2 milioane și ceva de locuitori.

Mi-am amintit că am traversat anul trecut Slovenia și am citit cât am putut de mult despre țara asta care e fabuloasă. Las la o parte turismul, serviciile sociale etc. Merg direct la sport. 

În Slovenia nu există sat care să nu aiba sală de sport modernă, piste de biciclete sau trasee de alergat/mers prin pădure. În Slovenia statul nu …

de aici doar pentru abonatii platitori. e doar 26 de lei pe luna...

… finanțează sportul profesionist, în schimb investește masiv în copii și juniori. Slovenia are de peste 30 de ani un sistem prin care fiecare copil este testat anual, la școala, de la 6 ani până termină școala. Fiecare copil face 3 măsurători (înălțime, greutate, grosimea pliului cutanat) și 8 teste de motricitate (viteză, coordonare, flexibilitate, forță explozivă, rezistență).

Participarea la aceste teste este de aproape 100%. În functie de rezultate se schimba si programa scolara.

Profesorii de sport sunt, în cea mai mare parte, antrenori cu licență. Au pregătire minimală psihologică. 

Fiecare copil are un profil digital unde le sunt trecute rezultatele testelor și evaluările profesorilor. Părinții primesc un grafic care arată unde se situează copilul lor față de media națională. De exemplu dacă un copil are o coordonare peste medie părinților li se sugerează să-l îndrume spre sporturi care necesită asta (ex: tenis sau baschet). 

Decidenții din Slovenia au înțeles din anii 80 că nu pot avea performanță la toate sporturile. S-au axat pe ciclism (pistele din toate colturile țării - mai ales prin păduri, nu pe marile bulevarde), ski, handbal și baschet. Și au investit masiv.

În România am incuiat curțile școlilor. În România primăriile, CJ-urile, ministerele investe zeci, dacă nu sute, de milioane de euro anual în echipe de fotbal profesionist. Îm România Ministerul Educației nici nu știe că există ora de sport. Cred că apogeul era atins acum de domnul Bolojan care voia ca învățătoarele să predea și ora de sport copiilor. 

Domnule Naum, haideți să cerem împreună stoparea finanțării sportului profesionist din bani publici și creșterea procentului din PIB-ul local investit în copii și juniori. 

În Slovenia statul (Guvern, Primarie, orice alta institutie) pune la bataie doar baza (bazin, sala, stadion, pista etc). Mai departe e treaba privatului. 85% din banii din sportul sloven provine din privat. Sponsori, companii, familii etc. 

Putem oricând să trecem și la Croația ca exemplu. Unde se lucrează 90% din timp pe psihic. De la copiii de 6-7 ani. Ei construiesc luptători. În Croația statul investește în sport. Mult. Chiar și în cel profesionist. Dar doar în acele sporturi care pot reprezenta la nivel olimpic țara. Pentru fotbal? Niciodată. Federațiile din Croația fac un lucru care ar trebui să fie model pentru România. Având o diasporă uriașă urmăresc orice copil apare la echipele de juniori ale cluburilor din vest care are nume croat. Și îl atrag către naționalele Croației. 

Islanda e o țară și mai mică. Pe lângă investițiule în săli Islanda oferă fiecărui părinte un voucher de 500 euro ca să plătească clubul unde actoveaza copilul. De aia a ajuns Islanda să fie prezentă în toate competițiile.

Închei cu o comparație extrem de dureroasă. În România avem în jur de 280.000 de sportivi legitimați astăzi. În Slovenia sunt peste 150.000 de sportivi legitimați, la 2 milioane de locuitori. Dacă am păstra proporția la populație în România ar trebui să avem peste 1,3 milioane de sportivi legitimați. (de Vladimir Ionaş)

Despre durere

de Dan Pavel

Într-un fel, e reconfortant să trăiești în durere tot timpul. Îți oferă o claritate de care nu te-ai putea bucura ducând o viață normală. Îți schimbă prioritățile repejor. Negocierea cu durerea constantă consumă prea multă energie. Te obligă să înveți cum să-ți dozezi efortul mental și emoțional mai bine. Ești un acumulator cu un număr finit de ioni dispuși să migreze de pe o bornă pe alta. De la sută la sută până la zero e cale scurtă. Vezi linia scăzând în fiecare clipă și realizezi că nu vei putea oferi, știu eu... 20% din energie pentru toate tâmpeniile. 

Dinamica asta te face să înțelegi imediat ce este important și ce nu. Înveți să prioritizezi, pentru că nu mai ai timp și nervi pentru toate prostiile: pentru oameni toxici, pentru proști, situații penibile, exerciții de imagine sau tumult monden. Boala te face econom. Te obligă să optimizezi. Acolo unde nu poți optimiza, vei lăsa lucrurile să se prăbușească de la sine. E inevitabil. Viața e mult mai puternică decât tine și nu o poți combate tot timpul. Te va copleși mai devreme sau mai târziu. Vei lăsa lucrurile să escaladeze sau să pice în mod natural, doar pentru că n-ai încotro. Pur și simplu pentru că nu le poți rezolva pe toate cu numărul limitat de ioni pe care îl mai deții. E prea multă sarcină pentru un acumulator emoțional atât de mic.

Vei începe să înțelegi că majoritatea lucrurilor cu care te confrunți zilnic sunt irelevante. Nu schimbă nimic, nu-ți îmbunătățesc viața. S-au întâmplat pur și simplu. Nu poartă însemnătate sau vreo pildă extraordinară fără de care nu ai fi putut evolua. În ciuda a ceea ce credeai sau simțeai inițial, nu s-a întâmplat nimic catastrofal atunci când nu le-ai rezolvat. Ai panicat degeaba. Ce simțeai nu era ancorat într-o realitate obiectivă, ci doar în presiune socială și realitatea celor din jur. Constați că majoritatea evenimentelor dintr-o viață obișnuită sunt doar chestiuni de percepție. Trăiai cu senzația că erau importante, dar nu erau, iar atunci când ai renunțat la panică și le-ai lăsat în pace, nu s-a întâmplat mare lucru. N-ai pierdut nimic important. 

Oamenii au darul acesta de a renunța la esențial pentru trivial. De a juca o piesă pentru spectatori, înconjurați de figurație. De a face sacrificii pentru mărunțișuri, pentru ce simt alții sau ce crede lumea. Pentru un statut care nu există decât la nivel abstract, și acela doar în anumite situații extrem de restrânse. Pe uvrierii din berăria în care ai ajuns să-ți îneci amarul îi doare în cur că ești director, iar pe cei din consiliul director îi doar în cur că ești nefericit. Statutul unui om depinde strict de locație și de cum sunt vopsiți pereții acolo. Ține de prosteala sau jinduiala celor din apropiere. La zece metri de locația respectivă, nu mai dă nimeni două parale pe cine ești. Te scuipă un măturător oricât ai fi de director. La cinci minute de perimetrul statutului tău nu mai reprezinți nimic pentru nimeni. În ultimă instanță, înveți că toți suferim în solitudine și izolare completă. Suntem singuri în noi, indiferent câți oameni am avea împrejur. Fie și pentru simplul fapt că cei din jur nu simt durerea și chinul la intensitatea potrivită. Empatizează la nivel abstract, pentru că atât se poate. Nu sunt conectați printr-un cablu la suferința noastră și nu le poți cere mai mult. 

Durerea oferă o claritate nemaiîntâlnită în lumea celor sănătoși. Ar trebui să fii preot budist sau călugăr sihastru, probabil. Ar trebui să fii beneficiarul unui catharsis spiritual-religios sau al unei crize narcotice de bună calitate, ca să poți atinge un asemenea nivel de claritate mentală. Din nefericire, durerea are și dezavantaje majore. Te poate face extrem de otrăvitor pentru cei din jur. Cei blocați în cotidian nu vor înțelege. Vor prețui în continuare lucruri care pentru tine nu mai au niciun fel de valoare. Vor jindui după aprobarea unor semeni ce nu merită atenție. Își vor dori din suflet toate lucrurile care ți se par hilare sau triviale: statut, imagine, percepția, aprobarea celor din jur. Vor pune preț pe opinii nesolicitate și pe judecățile celor care judecă de plictiseală, nu pentru că ar avea vreun drept sau vreo calitate să judece. Vor râvni la un perimetru în care au acel statut și te vor detesta când încerci să-i tragi de-acolo. 

Vei fi tentat să disprețuiești. Să judeci la rândul tău. Să batjocorești ceea ce alții consideră important. Ai putea transfera din durerea ta, dintr-o dorință subconștientă de răzbunare. Până la urmă, viața este extrem de nedreaptă cu tine. De ce nu ai distribui din nedreptatea asta către cei din jur? E foarte tentant. Poate deveni un impuls toxic pe care trebuie să ți-l stăpânești, iar pentru asta trebuie neapărat să consumi din acumulatori. Chiar dacă înseamnă că vei suferi mai mult. E important să nu răspândești suferință către cei din jur, mai ales către cei ce te prețuiesc în ciuda suferinței sau diformității tale. Trebuie să înțelegi că peisajul tău este unic, iar ceilalți nu-l pot înțelege, indiferent cât s-ar strădui. Nu e vina lor că suferi. Nici că nu înțeleg ce simți. E ca și cum aș susține eu că înțeleg durerile facerii. Poate că înțeleg la modul abstract, mecanic și procesual ce se întâmplă, dar atâta vreme cât nu pot da naștere, n-am cum înțelege ce simte o mamă străpunsă de durerile facerii. A susține că înțeleg este doar un exercițiu de aroganță, de ignoranță, de maimuțăreală intelectuală până la urmă. Trebuie să înțelegi că, uneori, oamenii te evită doar din instinct, doar pentru că urăsc suferința ca concept, iar tu le amintești că există.

Suferința are avantaje notabile. Până în punctul în care nu înțeleg de ce oamenii insistă să o evite mereu. Este, de departe, cel mai bun învățător. Ar trebui să ne oferim voluntar suferinței, măcar câteodată. E cea mai eficientă metodă de triaj al relevanței din viața unui om. Pe lângă asta, te leapădă de paraziți. De oameni care nu merită să-ți împartă aerul. Te scapă de cei ce nu te prețuiau decât pentru ce puteai face pentru ei. Îți arată imediat diferența între cine te iubește pentru ceea ce ești și cine te iubește pentru ceea ce reprezinți. Suferința te scutește deseori de drumuri și nopți nedormite. Te șterge de lacrimi curse inutil. 

Poți iubi pe cineva din toată inima, cu tot sufletul pe care îl mai ai în tine. Stai și țeși ani la rând niște macaturi complicate, pe care așterni, fir cu fir, toate simbolurile unei vieți impecabile: ce căsnicie superbă, ce carieră minunată, ce viață ideală, ce trăire perfectă. Până în ziua în care dă durerea peste tine. Te mutilează. Te schimonosește. Te smerește. Apoi constați că tot ce credeai despre viața ta depindea de macatul ăla nenorocit, de un veșmânt social, nu de vreo realitate scorojită din spatele lui. Țesătura aceea doar ascundea mucegaiul și vopseaua putrezită. Acoperea ciuperca cu ceva tolerabil vizual, dar nu era realitate. Erai iubit pentru că făceai. Pentru că reprezentai. Pentru că puteai. Iar, odată ce nu mai poți, nu mai ești iubit. Nu mai ești atractiv. Rămâi o sursă de stres. O corvoadă. O misiune asumată din lipsă de inspirație sau din obligație socială. 

Oamenii din jur obosesc repede și nu se pot ascunde la nesfârșit. Simularea presupune un efort ce nu vine în mod natural. Nu mai pot mima implicarea sau dragostea, pentru că a scăzut semnificativ recompensa pentru efortul depus. Și uite așa cade macatul de pe perete și, în sfârșit, înțelegi că nu construcția era cea importantă pentru ei, ci decorul corespunzător. Apoi te cuprinde nedumerirea. Pentru tine, această pantomimă ar fi imposibilă. Tu n-ai fi depus niciun efort dacă n-ai fi iubit. Pentru acumulatorul tău limitat ar fi fost imposibil. Inițial nu poți înțelege de ce alții ar depune efortul atâta vreme cât nu te prețuiesc, dar îți amintești că perspectiva ta e deformată de durere. Tu nu ai suficient timp și nervi pentru pantomimă, pentru că suferi, dar asta nu înseamnă că ceilalți nu au energie de irosit. O pot irosi lejer, atâta vreme cât le oferă măcar confort, dacă nu ceva autentic.

Se spune că durerea înnobilează. Că te face mai pur, cumva superior celor din jur. E un clișeu semi-religios care se tot răspândește de milenii. Nu cred în chestia asta. Durerea doar amplifică ceea ce erai de fapt. E ca alcoolul - dezinhibă. Dacă erai un sfânt, rămâi la fel de sfânt. Dacă erai un căcat ingrat, rămâi un căcat ingrat. Durerea nu te schimbă la modul fundamental. Nu te face mai inteligent sau mai nobil. Doar te dezbracă de zdreanța socială pe care o tot împodobeai de-a lungul vieții. Te lasă în pula goală. Te arată cum erai în adâncuri: ranchiunos sau cumpătat, milos sau răzbunător, nemernic sau om de omenie. Odată dezbrăcat, nu te mai poți ascunde nicăieri. Rămâi fără pavăză. Oricine te poate vedea în toată nemernicia sau splendoarea. 

Poți alege să te răzbuni, să te ascunzi sau să întorci obrazul. Poți să te crezi superior sau ”ales”. Depinde doar de tine. Poți învăța să treci demn mai departe, chiar dacă celor din jur li se va părea că ai fost umilit. E cum spuneam mai devreme. Dacă ești deștept cinci minute, înveți să-ți alegi bătăliile și să economisești acumulatorul. Să triezi imediat ce merită efort și ce nu. Nu ai nimic de demonstrat, mai ales unor oameni care n-ar putea aprecia sau înțelege nici dacă ai reuși. Ba, mai mult, te-ar dușmăni pentru că le-ai demonstrat. Comparativ cu ceea ce suferi la interior, suferința exterioară e pistol de jucărie. Într-o zi obișnuită, e nimic. Praf de ceață. Fum. Nu merită deranjul, frica, efortul sau investiția emoțională. 

Nu poți răzgândi pe cineva din neiubire. Nu poți deștepta proștii, nu-i poți prosti pe deștepți. Nu poți schimba realitatea, iar efortul nu te înnobilează. Nu ești Don Quijote la poala morilor de vânt, iar dacă ți-ai ales acest destin, încearcă măcar să-l concediezi pe Sancho Panza. Lasă-l să-și trăiască viața liniștit, fără să-și sacrifice demnitatea pentru tine. Nu poți schimba paleta de culori din capul celorlalți. Cine te vede scârbos când ești dezbrăcat nu te va vedea frumos dacă te îmbraci la loc. Dacă pui la loc iluzia pe tine, te prefaci că ești bine, că nu suferi, că poți... Dacă îmbraci din nou haina socială și mimezi normalitatea, nu vei oferi decât un confort temporar. Îi vei face să se simtă mai bine despre ei, nu despre tine. Pui macatul la loc pe perete, dar zidul putrezit rămâne acolo. Poți redeveni tolerabil, dar asta nu înseamnă că ești iubit.

Uneori ador durerea. Îmi taie zgomotul de fond. E cel mai bun selector de relevanță pe care l-am avut vreodată. Un filtru fără de care m-aș simți amputat, cumva diminuat... nu știu cum să explic. Alteori o urăsc, pentru că mă face prea cinic. Îmi arată un peisaj nihilist, o atrocitate emoțională în care nu prea pot avea încredere. Nu știu câtă culoare se datorează durerii și câtă se datorează realității în sine. Știu că realitatea este întotdeauna mult mai atroce și mai tulburătoare decât percepția mea asupra ei, dar chiar și așa... câteodată simt că aș prefera iluzia.

Totuși, ce se întâmplă cu Putin?

de Dan Diaconu

O întâmplare pe care n-o să v-o povestească nimeni. Dacă o știți, o știți fix pentru că „umblați pe net pe unde nu trebuie”, adică nu îngurgitați suficientă propagandă care să vă facă oameni „de nădejde” pentru regimul tefelistic.

Februarie 2026. O iarnă neobișnuit de aspră în Marea Baltică. Nava cargo Minerva Amorgos, un transportor gigant de gaze naturale lichefiate (LNG) sub pavilion grecesc, care deservește Germania, a rămas blocată în gheață în largul insulei Rügen. Stratul de gheață era mult mai gros decât se anticipase, ajungând în unele locuri la peste un metru din cauza vântului care a tasat fragmentele înghețate. Așadar o situație limită.

Autoritățile maritime germane au trimis cel mai puternic spărgător de gheață multifuncțional de care dispuneau în zonă, nava Neuwerk. Neuwerk, deși este o navă robustă, are capacitatea de a se descurca cu o gheață de maxim 0,5 metri grosime. Autoritățile germane spun că în timpul încercării de a-și croi un drum pentru eliberarea vasului cu gaz lichefiat, Neuwerk a suferit o defecțiune tehnică majoră. Alte surse spun că, pur și simplu, trimiterea sa acolo a fost un gest de incompetență întrucât era clar că fărașul ăla nemțesc nu va face față. Și uite-așa „salvatorul” a rămas la rândul său, blocat în gheață. O situație și mai la limită.

În condițiile în care terminalul de GNL de la Mukran era practic paralizat, iar stocurile de gaz ale Germaniei scăzuseră periculos, sub 30%, soluția a venit de unde se așteptau mai puțin, având în vedere contextul sancțiunilor internaționale. De unde? Evident de la ... Rusia, care a trimis spărgătoarele sale nucleare de gheață dinspre Arctica spre Marea Baltică, pentru a asigura culoarele de navigație către propriile porturi. Aceste nave rusești, fiind mult mai puternice(pot trece prin gheață de 3 metri), au eliberat rutele de transport, dar și vasele cârnaților, prinse în gheață.

Povestea care efectiv îmi ridică numeroase semne de întrebare e faptul că există sancțiuni dure împotriva flotei rusești de spărgătoare de gheață. Sancțiuni impuse inclusiv prin intermediul Germaniei, care Germanie tocmai ce-a fost scoasă din rahat de Rusia, împotriva căreia luptă în războiul din Ucraina.

Și-aici totul mi se încurcă în creier întrucât efectiv nu mai înțeleg deloc politica lui Putin. De ce anume reacționează așa? Îi vezi că-s în rahat, lasă-i acolo! De ce-i ajuți în condițiile în care ei îți fac mizeriile pe care le tot vedem? Adică p-ăia care luptă împotriva ta, care finanțează un război menit a te desființa ca națiune, tu îi mai ajuți? E o chestiune critică și efectiv de neînțeles.

Acum nu cred că Putin stă și coordonează fiecare astfel de chestiune. Dar aici e vorba de un mod de acțiune care-i e inclusiv lui specific: hai să-l ajutăm că e prost și e la ananghie. Doar că prostul, după ce se ridică îți dă cu piatra-n cap. Întâmplări de acest gen le tot văd și chiar nu le mai înțeleg. Oamenii ăștia nu l-au citit pe Esop? Ei chiar nu-și dau seama că aici nu e vorba de umanitate, ci pur și simplu de o luptă în care, dacă-i arăți milă dușmanului, el face precum șarpele, adică te mușcă atunci când te aștepți mai puțin?

Ideea e că întotdeauna Rusia a făcut la fel de-a lungul istoriei, uitându-și cu mult prea multă ușurință dușmanii care, până la urmă, i-au venit de hac. Nu știu de ce mi se pare că acum văd repetându-se același șablon. Cu mult prea multă ușurință Rusia face concesii greu de imaginat, iar atitudinea e imposibil de justificat. Imaginați-vă că în locul rușilor ar fi fost englezii sau americanii. Ați fi văzut vreo astfel de concesie?