Opus nr. 568 - Duminica în care a venit pe acte primǎvara. Despre întunericul pe care îl purtăm toți în noi

Eu chiar muncesc zi de zi de îmi sar capacele. Lumea zice: vaaai, cum de faci atâtea? Simplu! Muncesc aproape încontinuu. Nu e de laudă, dar ăsta e adevărul. E duminicǎ, aş putea sǎ o frec, dar...

… am de ținut o promisiune pentru toți abonații plătitori care așteaptă, în această zi, ediția specială și mai emoțională a Strict Secret.

Doar duminica e emoționalǎ. De mâine dimineațǎ, reluǎm tonul dur. 

Nu uitati de abonamentul de 26 de lei pe luna, asa ma sustineti ca ziarist.

Sigur, pentru NCN și Strict Secret sunt bune și sponsorizările de la companii sau granturile de la ambasade, dar eu nu mă calific la așa ceva, numa’ Tolontan sau Tăpălagă. Sigur, care aveți firme şi puteți, haha, give me a call!

Hai, la citit!

Am lansat azi ediție nouǎ Gizǎs Craist - un newsletter unic în România, cu știri ciudate, dar adevărate: 

O tipă din Florida a plecat de acasă acum 24 de ani ca să facă cumpărături pentru Crăciun. Avea trei copii. Și nu s-a mai întors de la cumpărături :))). A fost considerată dispărută timp de 24 de ani, dar polițiștii americani au descoperit-o bine mersi. Nu e banc.

Dacă plătești pe un an de zile abonamentul Strict Secret, newsletterul nr. 1 în România, adicǎ doar 350 de lei, primești ceva și mai grozav: un abonament de acces gratuit pe un an a Gizǎs Craist, și tot gratuit cărțile mele cu transport inclus!

dǎ click pe boxul roz, alegi plata de 72 usd pe un an şi marți ai cǎrțile!

il ca nu, multi sunteti mocangii. Asta e.

Astăzi, despre răutatea oamenilor, v-am scris un eseu mișto, dar îl voi îndulci cu muzică, poezie, un parfum prezentat mișto pentru voi, o poză cu Nero, un video cu băiețelul meu, o zacuscă și câte și mai câte.

1.Mai rar oameni pasionați de asemenea artefacte

Am cunoscut recent un om interesant care avea pe peretii din birou astea:

E cumva emoționant tare să stai să te oprești în fața fiecărei pagini de ziar, un produs atât de efemer, dar care, în timp, capătă valoare de artefact. Și e emoționant fiindcă rândurile tipărite cu plumb au „înghețat” bucăți de istorie. În cazul de față, istoria României. Mi-a plăcut.

3.Am primit o pipuțǎ

Un prieten, mare amator de chilipiruri, ca și mine, mi-a dăruit o pipă mică, dar absolut senzațional manufacturată. Nu fumez pipă, doar trabuc și țigări normale, dar m-am bucurat de ea.

4.Mǎ uitam la Sanremo

Doamne, ce de căcat a ajuns Sanremo! Numa’ femei machiate frumos și în rochii superbe, numa’ cântece mișto, numa’ băieți cu voce, îmbrăcați finnn, zero băieți cu tocuri în tutu ca la iorovizion, zero fete vopsite la păr în albastru, zero cântece angajate social despre puțica de balenă ce trebuie salvată, băăăăăăă, mai evoluați, băăăăăă! Evident, zic la mişto. 

Mi-a plăcut enorm tot show-ul, m-am săturat de transgendari muzicali și de monstruozități artistice.

A câștigat un artist mișto cu o melodie săltăreață. Fain. Păcat că merge cu ea la Eurovision, la festivalul cretinilor și imbecililor progresiști.

Gata, de aici e doar pentru abonații plătitori. Urmează partea interesantă. Despre răutatea oamenilor.

5.De ce sunt oamenii răi - un eseu despre întunericul pe care îl purtăm toți

Dilema asta e veche cât filosofia și la fel de nerezolvată. 

Am încercat sǎ caut răspunsuri religioase – păcatul originar, căderea din grație, ispita diavolului. Am încercat sǎ caut răspunsuri sociale – sărăcia, inegalitatea, opresiunea. Am trecut la a cǎuta răspunsuri psihologice – trauma, neglijarea, abuzul. 

No, drept e cǎ toate conțin cǎteva grame de adevăr parțial, dar nu adevărul întreg. 

Pentru că răutatea umană e mai complexă decât orice explicație singulară și mai banală decât ne place să credem.

Să începem cu ce știm din știință, din experimentele care ne-au arătat de ce suntem capabili în condiții controlate. 

Stanley Milgram, în anii ‘60, a demonstrat că oameni obișnuiți, normali, fără nicio patologie detectabilă, vor administra șocuri electrice potențial letale unui străin dacă o figură de autoritate le cere. Șaizeci și cinci la sută dintre participanți au mers până la capăt, până la șocul maxim de 450 de volți, în timp ce „victima” – un actor – țipa de durere și apoi tăcea complet. 

Nu erau sadici, nu erau psihopați. Erau profesori, contabili, funcționari. Erau oameni ca tine și ca mine, care în circumstanțe normale n-ar fi rănit o muscă. Dar în prezența autorității, în contextul potrivit, au devenit torționari.

Philip Zimbardo a mers mai departe cu experimentul închisorii de la Stanford din 1971. 

A luat studenți sănătoși, i-a împărțit aleatoriu în gardieni și prizonieri, și i-a pus într-o închisoare simulată în subsolul universității. 

În mai puțin de o săptămână, gardienii au devenit atât de abuzivi și prizonierii atât de traumatizați încât experimentul a trebuit oprit prematur. 

Studenții de la una dintre cele mai prestigioase universități din lume, selecționați special pentru stabilitate psihologică, s-au transformat în brute sau în victime în funcție de rolul pe care l-au primit la întâmplare. Zimbardo a numit asta „efectul Lucifer” – capacitatea situației de a corupe individul, indiferent de caracterul său anterior.

Ce ne spun aceste experimente? Că răutatea nu e o caracteristică fixă pe care unii o au și alții nu. E o “chestie” pe care o avem toți și care se activează în anumite condiții. 

Autoritatea care comandă, anonimatul care protejează, grupul care validează, dezumanizarea care justifică – toate astea sunt “comutatoare” care pot transforma pe oricine într-un făptuitor al răului. Nu e nevoie să fii monstru. E nevoie doar să fii om, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, sub presiunea nepotrivită.

Hannah Arendt, filosof care a urmărit procesul lui Adolf Eichmann, arhitectul logistic al Holocaustului, a formulat conceptul de „banalitate a răului”. Se aștepta să găsească un monstru, un sadic, un fanatic, dar a găsit un funcționar plictisitor, un birocrat mediocru, un om care își făcea treaba fără să se întrebe dacă treaba lui e să organizeze genocidul. 

Eichmann nu ura evreii în mod particular, nu avea nicio ideologie profundă, îl durea în cur, el voia să avanseze în carieră, să-și mulțumească superiorii, să fie eficient. Că eficiența lui se măsura în trenuri pline de oameni trimiși la moarte era un “detaliu” pe care reușise să-l izoleze în mintiuca lui. 

Răul, în forma lui cea mai devastatoare, nu necesită ură. Necesită doar indiferență și obediență.

Cu asta însă putem explica răul sistemic, răul care se întâmplă când oamenii sunt prinși în mașinării mai mari decât ei. 

Dar cum explicăm răul personal, cel de zi cu zi, cel pe care îl facem unii altora în relații, în familii, în interacțiunile cotidiene? 

De ce e cineva crud cu un animal? De ce e cineva abuziv cu copiii? De ce e cineva rău intenționat fără niciun câștig aparent?

Psihologia evolutivă oferă un răspuns parțial: suntem descendenții celor care au supraviețuit, și supraviețuirea a necesitat adeseori agresiune. 

Competiția pentru resurse, pentru parteneri, pentru statut – toate au favorizat indivizi capabili să fie violenți când era necesar. 

Agresiunea e în ADN-ul nostru pentru că strămoșii noștri care n-o aveau au fost eliminați de cei care o aveau. 

Nu e plăcut de “mestecat”, dar suntem proiectați pentru conflict, nu pentru armonie. Armonia e o achiziție culturală recentă, o peliculă subțire peste milioane de ani de luptă pentru supraviețuire.

Roy Baumeister, psiholog social, a studiat răul sistematic și a identificat patru cauze principale. 

Prima e instrumentală – facem rău ca să obținem ceva, ca mijloc spre un scop. E răul rece, calculat, al hoțului sau al escrocului. Nu urăște victima, doar o folosește. 

A doua cauză e amenințarea ego-ului – reacționăm cu agresiune când imaginea de sine ne e amenințată, când suntem umiliți, criticați, respinși. Narcisiștii sunt deosebit de predispuși la acest tip de răutate, transformând orice afront perceput în justificare pentru răzbunare. 

A treia cauză e idealismul – facem rău în numele binelui, pentru o cauză mai mare, cu convingerea că scopul justifică mijloacele. Cele mai mari atrocități din istorie au fost comise de oameni convinși că fac ce trebuie – cruciadele, inchiziția, revoluțiile, genocidurile. 

A patra cauză e sadismul pur – plăcerea derivată din suferința altuia, care e mai rară decât credem, dar există, și e cel mai greu de explicat și cel mai greu de corectat.

Simon Baron-Cohen, specialist în autism și empatie, zice că răul poate fi înțeles ca „eroziune a empatiei” – pierderea temporară sau permanentă a capacității de a-l percepe pe celălalt ca ființă umană completă, cu suferințe și bucurii la fel de reale ca ale tale. 

Când empatia funcționează, e greu să faci rău – simți durerea celuilalt ca pe a ta. 

Când empatia e blocată – prin dezumanizare, prin distanță, prin ideologie – celălalt devine obiect, devine obstacol, devine țintă legitimă. Psihopații au această eroziune cablată în creier, e structural. Dar și oamenii normali pot experimenta blocaje temporare ale empatiei în anumite condiții.

Freud vedea agresiunea ca instinct fundamental, la fel de primar ca sexualitatea. 

Thanatos, pulsiunea morții, alături de Eros, pulsiunea vieții – forțe gemene care ne guvernează. 

Jung vorbea despre umbră, partea întunecată a psihicului pe care o reprimăm și o proiectăm asupra altora. Toți au înțeles că răutatea nu e o aberație, ci o componentă integrală a naturii umane, ceva cu care trebuie să negociem, nu ceva de eliminat.

Dar dincolo de teorii, există experiența brută pe care o avem toți: momentele în care am fost răi și noi, am știut că suntem răi și am continuat. Momentele în care am rănit pe cineva nu din accident, nu din ignoranță, ci cu intenție. 

Momentele în care am simțit acea satisfacție întunecată de a vedea pe altcineva suferind, mai ales pe cineva care ne-a rănit. Dacă suntem onești cu noi înșine, știm că răutatea nu e ceva extern, ceva ce fac doar alții: e ceva din noi, ceva ce ținem în frâu cu mai mult sau mai puțin succes, ceva ce iese la suprafață în momente de oboseală, de furie, de disperare.

Mediul contează enorm. Copiii abuzați devin adesea adulți abuzivi – nu inevitabil, dar statistic semnificativ. 

Trauma se transmite generațional, ca o infecție a sufletului. Copilul care a fost lovit învață că lovitul e un mod acceptabil de comunicare. 

Copilul care a fost umilit învață că umilirea e un mod acceptabil de exercitare a puterii. 

Copilul care n-a fost iubit nu știe cum să iubească. Nu e predestinare, dar e predispoziție. 

Fiecare generație primește de la precedenta nu doar gene, ci și răni, și rănile netratate se infectează și se răspândesc.

Societatea contează și ea. Culturi diferite produc niveluri diferite de violență, de cruzime, de răutate acceptată social. 

Sunt societăți în care onoarea cere răzbunare (v-am mai povestit de Albania) și societăți în care onoarea cere iertare. Sunt societăți care glorifică războinicul și societăți care glorifică înțeleptul, altele în care copiii sunt bătuți ca metodă normală de educație și altele în care orice violență asupra copilului e crimă. 

Nu suntem doar indivizi, suntem produse ale culturilor care ne formează, și culturile pot fi mai mult sau mai puțin toxice.

Anonimatul amplifică răutatea – știm asta din comentariile online, din comportamentul mulțimilor, din experimentele cu măști și uniforme. 

Când nu putem fi identificați și trași la răspundere, barierele cad. Suntem buni parțial pentru că ne e frică de consecințe și parțial pentru că ne pasă ce cred alții despre noi. Eliminăm aceste frâne și rămâne dedesubt numai jeg.

Dezindividualizarea în grup amplică și ea răutatea: când suntem parte dintr-o mulțime, responsabilitatea se diluează. Nimeni nu e responsabil pentru că toată lumea e responsabilă. Linșajele, pogromurile, revoltele – toate funcționează pe acest principiu. Oameni care individual n-ar ridica mâna asupra nimănui devin ucigași în grup, purtați de un val pe care nu-l controlează și în care se dizolvă ca indivizi.

Asta ne-a spus Gustave Le Bon acum 130 de ani în lucrarea sa fundamentală,„Psihologia mulțimilor”, unde susține că individul își pierde personalitatea conștientă atunci când face parte dintr-o masă, fiind absorbit de un„suflet colectiv”.

Puterea corupe, cum spunea Lord Acton, și puterea absolută corupe absolut. 

Studii nenumărate au confirmat că oamenii puși în poziții de putere devin mai puțin empatici, mai puțin atenți la perspectivele altora, mai înclinați să-și urmeze impulsurile fără considerație pentru consecințe. Creierul se schimbă literalmente când ai putere – zonele responsabile de empatie și de citirea emoțiilor altora devin mai puțin active. Puterea e un drog care modifică percepția realității.

Ahhh, şi sǎ nu uitǎm: răutatea poate fi plăcută. 

Schadenfreude – plăcerea derivată din nenorocirea altora – e un cuvânt german pentru o experiență universală: când dușmanul cade, când rivalul eșuează, când cel care ne-a rănit suferă la rândul lui, simțim ceva aparte. Nu e mândrie, nu e satisfacție morală, e o plăcere mai primară, mai întunecată. Studiile de neuroimagistică arată că centrele de recompensă din creier se activează când vedem pe cineva antipatic suferind, ne bucurăm de nenorocirea altora, măcar în anumite circumstanțe.

Atunci de ce nu suntem mai răi? De ce funcționează societățile, de ce avem cooperare, de ce există bunătate? 

Pentru că avem și cealaltă latură, la fel de reală și la fel de puternică. 

Empatia există și funcționează la majoritatea oamenilor. Atașamentul față de apropiați ne face să sacrificăm pentru ei. Reciprocitatea – faptul că ne așteptăm ca binele făcut să ni se întoarcă – ne motivează să fim buni. 

Reputația – faptul că vrem să fim văzuți ca oameni buni – ne ține în frâu. Instituțiile – legile, normele, pedepsele – creează costuri pentru răutate și recompense pentru bunătate. 

Suntem un amestec instabil de impulsuri contradictorii, și ceea ce vedem în exterior e rezultatul acestui amestec, nu natura noastră „adevărată”.

Răutatea umană nu e un mister de rezolvat, ci o realitate de gestionat: există în noi toți, în grade diferite, în forme diferite. 

Unii o țin în frâu mai bine decât alții. Unii au fost mai norocoși în circumstanțele care i-au format. Unii au lucrat mai mult la sine, și-au cunoscut umbrele, au învățat să nu le lase să preia controlul. 

Dar nimeni n-a eradicat-o complet, pentru că nu poate fi eradicată. 

Răutatea e parte din ce înseamnă să fii om – capacitatea de a răni, de a distruge, de a face rău cu bună știință. Întrebarea nu e dacă avem această capacitate. Întrebarea e ce facem cu ea.

Suntem animale morale imperfecte, capabile de cruzime și de compasiune în măsuri aproape egale. Răutatea noastră nu ne definește mai mult decât bunătatea noastră. Suntem un câmp de luptă, nu un produs finit. 

Da, fiecare zi e o alegere deloc ușoară între versiunile noastre posibile, cǎ tot e la modǎ asta cu versiunile. Unele versiuni sunt mai întunecate. Altele sunt mai luminoase. Și în fiecare moment, conștient sau nu, alegem care dintre ele va ieși la suprafață.

6.Un sfat pentru tine

În COVID, mi-a fost greu. Și puternicii ca mine au perioade de depresie morală. De prima am trecut la 31 de ani, cu un tratament special aplicat de Mihaela, compus din înțelegere și multă iubire.

Apoi, 10 ani mai târziu, am zis că blocajul în care mă scăldam e doar un căcat temporar. Dar am simțul pericolului și m-am dus să îl vizitez pe băiatul ăla cu freză incertă, un geniu vindecător de suflete. Se numește Mircea Miclea – „autor, profesor, psiholog, educator”. Unii zic că e și cel mai bun ministru al Educației din ultimele decenii.

Ideea mea era simplă: dacă Miclea îl reparase pe Tibi Ușeriu, dacă Tibi a ieșit atât de puternic de la el – oricum era, dar nu mai simțea – poate o să mă salveze și pe mine. Nu știu dacă a fost o sesiune de terapie, pentru că numai una a fost. Să zic că, în timp, am învățat să îl caut după, tot la câțiva ani, pe Profesor, dar, una peste alta, de la discuția noastră de atunci, am scris cinci cărți, am două expoziții, am slăbit și, mai important, am înțeles.

Mi-a zis într-o oră cine sunt, cine sunt, cine sunt.

Este un cântec – „Lonesome Town” al lui Ricky Nelson – și nu voiam să ajung acolo. Nici n-am mai ajuns. Că Proful mi-a arătat că eram deja un oraș, dar nu îmi știam străzile.

Miclea, sigur, face audiențe incredibile pe podcasturi, în speech-uri, vorbește cu sens, dar el nu e un terapeut. E un tip cu freză stranie care are în mână un felinar cu lumina ta, ți-l dă și apoi vezi.

7.Cântecul de azi…

Apropo de “Lonesome Town”, sǎ îl şi ascultǎm. Dați play!

8.Poemul de azi.

Îmi aparține. 

Binging cu Coran si Biblia

de Liviu Alexa

într-o zi în care praful părea să fi uitat că e pământ,

m-am trezit cu degetele arse de nimic,

și aerul mirosea a schimbare veche,

ca o haină uitată în cuierul unei femei care n-a mai venit.

ascultam Blur.

nu știu ce căutam.

poate o ușă care nu se închide,

poate un cuvânt care nu are spini,

poate o minune tăcută, dar tăioasă,

ca o bătaie de inimă într-un animal ce visează moartea.

și le-am găsit acolo. pe amândouă.

pe raftul unde nu ajung niciodată,

printre cărți care nu-ți promit nimic,

dar te privesc ca niște păsări oarbe,

coranul era rece ca un cuțit ținut sub limbă.

biblia nu avea praf, nu avea stele,

avea doar litere care îmi vorbeau

fără să țipe, fără să mă ierte.

le-am deschis.

și cu fiecare vers din fiecare,

m-am dezbrăcat de rușine

așa cum se dezbracă pustiul de umbre când vine vântul.

„nu există nicio greutate

care să nu poarte în ea și o scară,”

scria în amândouă, într-un fel pe care niciun om nu l-ar fi spus.

și am știut. nu știu ce. dar am știut.

apoi, am pus Depeche.

mi-au tremurat genunchii

ca unor arbori înșelați de primăvară,

și un vers, nu-l mai știu, dar îl port,

m-a lăsat fără jugulară, fără gânduri,

doar cu liniștea aia dură. aia care te scuipă

și apoi te mângâie cu mâna mamei tale moarte.

apoi, a fost liniște.

atât de multă liniște că un greier din altă țară

a început să cânte din nimic.

nu mai conta ce făcusem.

nu mai conta ce aș fi fost în stare să fac.

am închis paginile lor

și n-am închis nimic.

am rămas acolo, între două,

ca o pană de corb într-un manuscris suprem sfâșiat.

și de atunci,

uneori, când lumina cade aiurea peste podea,

îmi amintesc că, da,

există și ape care nu se beau,

dar care îți pot stinge gura.

9.Votca sud-africanǎ? Da

Am primit de la un prieten sticla asta. Foarte interesantǎ, mi-a plǎcut fiindcǎ nu are acea arsură aspră specifică vodcii tradiționale.

Este o vodcă premium produsă în regiunea KwaZulu-Natal din Africa de Sud, remarcându-se prin utilizarea trestiei de zahăr locale în locul cerealelor sau cartofilor. Denumirea sa provine din limba zulu și înseamnă “a trezi”, reflectând dorința brandului de a aduce un suflu nou în industria băuturilor spirtoase. 

Procesul de fabricație implică filtrarea prin cărbune activ obținut din fructe de baobab și utilizarea apei pure din râul Lion’s, ceea ce îi conferă un profil aromatic fin, cu note subtile de vanilie și iarbă proaspătă. Pentru cǎ este distilată în loturi mici folosind alambicuri de cupru, rezultǎ o textură mătăsoasă, când e consumatǎ simplu, cu gheață, rǎmân urme “uleioase” pe pahar.

10.Poze cu iosagii mei

El e Alo, un cățeluș cuminte și tare bătrânel, care mă ghidează spiritual când pictez. Și se mai și bășește.

El e Nero, un mumbaiez cuminte, dar are pacatul furatului, insa fura cu staif, nu ca mitocanul de Zoli, frate-su, care e ungur. 

11.Am gǎsit asta. Mamǎǎǎ. Super fain!

Ia sǎ vǎ şi dau un fleivǎr:

12.Activitǎți duminicale

13.De ce îl las pe Fane sǎ se uite la seria “Young Sheldon”

Are peste 140 de episoade, Ștefan a ajuns pe la jumate și sunt foarte bucuros că există așa ceva. E povestea unui geniu de 9 ani care urmează liceul în Texasul anilor ’90. Serialul prezintă provocările sociale și școlare ale lui Sheldon și încercarea familiei de a-l înțelege, precum și adaptarea sa într-o lume obișnuită.

Îl las să se uite fiindcă este un serial excelent pentru preadolescenți.

În primul rând, normalizează ideile de inteligență și curiozitate. Sheldon este prezentat ca un copil foarte inteligent, pasionat de știință, matematică și logică. Pentru un copil ca Ștefan este un exemplu perfect că e în regulă să fii diferit sau „tocilar”, că nu e nimic de rahat în asta. Nu mai zic că în fiecare episod învață câte un lucru nou din știință.

Serialul introduce concepte de fizică, univers, experimente și gândire critică într-un mod accesibil și contextual. 

Dar, mai ales, si asta îmi place maxim, serialul deschide discuții despre emoții și diferențe. Sheldon are dificultăți sociale, iar serialul arată cum familia gestionează aceste situații. Pentru un copil de 9 ani, este un punct bun de plecare pentru conversații despre empatie, reguli sociale și limite.

14.M-am îndrǎgostit de ciupercile king oyster

Din păcate, numa’ la Mega Image sunt, dar tot e bine. Băi, ce gust senzațional au, gătite pe plită cu usturoi, nu mai ai nevoie de nicio carne ever!

15.Rasasi / La Yuqawam Pour Homme – când nu trebuie să te ferești de parfumieri arabi

Sunt puțini designeri arabi de parfumuri care reușesc în Europa. Dar cei care reușesc, sparg normele

Rasasi are niște zeci de ani de experiență ca producător de parfumuri, e o casă arăbească cu sediul în Dubai și printre puținele care a avut o strategie diferită de abordare pentru a cuceri Occidentul. În fapt, ei au două cataloage: pentru Orient și pentru Occident.

De ce îmi place mie această casă? Pentru abordarea foarte fină a masculinității. În general, lumea parfumurilor arabe e setată 90 la sută pe oud. Nu este cazul lui La Yuqawam Pour Homme care iese în față cu notele sale ciudate de pelin, tămâie și zmeură, combinație pe care nu o găsești în fiecare zi în parfumerie. LaYuqawam înseamnă în arabă “irezistibil” și vă zic că așa și e acest parfum. Dar pentru un alt miros decât cele de mai sus. Căci la ele se mai adaugă iasomie și cimbru, șofran, piele, și primul nas vă va șoca: motorină. Durează doar o milisecundă acest miros, apoi parfumul se desface cremos și senzual. Are un siaj de durată medie – cam 5-7 ore – depinde de piele, dar o prezența remarcabilă, ca un ID de masculinitate.

Nici măcar nu e scump, așa că merită să îl încercați și să îl aveți în “parfumerobă”.

16.Dacǎ aveți puținǎ rǎbdare…