Opus nr. 584 - Chupacabra, al şaptelea filcǎu. Duminica despre micro-ambiții.

Ceva mai scurt, dar mai dens. 

1.Chupacabra, juvetele de inimǎ neagrǎ

Domnul Chupacabra a intrat relativ recent în bestiarul celor care sug sângele vietăților - mai precis al caprelor, căci numele lui vine din spaniolă - chupar (“a suge”) and cabra (“capră”). 

Deși s-a născut în 1970 și ceva în Puerto Rico, mitul Chupacabrei a ajuns la apogeu mondial în anii ’90, atunci când imaginea creaturii a început să fie puternic comercializată, mai ales după ce s-a observat interesul pe care îl trezea în rândul turiștilor. Atunci, din pădurile întunecate și dese, Chupacabra a fost scos la lumină și pus ostentativ pe tricourile, șepcile și gențile turiștilor.

Așa am aflat și eu de el, cu un câteva luni înainte de Revoluție, stând pe budă ca adolescent și citind almanahul Lumeaunde, la rubrica “Curiozități de pe mapamond”, pe lângă știrea că noi în anul 2000 vom ajunge să locuim pe Marte, era prezentat și El Chupacabra de care fac vorbire.

Dar Chupacabra nu a avut norocul lui Ricky Martin de a urca în carieră odată cu apariția MTV. Lumea l-a uitat repede. Eu nu l-am uitat.

Așa că azi îl așez definitiv în cartea de istorie a artei contemporane și îi acord rangul de filcău cu rangul de juvete de inimă neagră.

Chupacabra nu mai e la prima tinerețe în viziunea mea artistică. Caprele sunt azi crescute în ferme moderne și sunt abatorizate fără de frică, iar el nu mai are sânge de supt, plus că a făcut diabet și medicul i-a recomandat să o lase mai ușor cu excesele și umblatul noaptea prin pădurile El Yunque din Puerto Rico după draci beți pe pereți. Măcar că ce făcea el era totuși un lucru bio, sugea sângele caprelor și lăsa pe jos leșurile neatinse pe carne, ca să mănânce şi ciobanii sau fermierii ceva.

Azi, Chupacabra lucrează la o companie de marijuana legală din localitate, e încercător de produse, unul dintre cei mai buni, căci pe el nu îl ia nici amețeala, nici somnul, n-a dormit de vreo 50 de ani. E burlac, până la vârsta asta nu a avut decât o relație scurtă cu regina Nzinga, regina mea de caro, pe care o să v-o prezint curând, dar angoleza era prea agitată pentru gustul lui.

În pictura mea de juvete de inimă verde, Chupacabra ni se prezintă așa cum a fost dintotdeauna el, un monstru de casă, care spală și întinde rufe, îmbrăcat cochet cu pantaloni hipstereşti în carouri, chiar dacă hainele sunt cam ponosite după atâtea spălări. E un monstru singuratic ce nu și-a găsit pe nimeni, așa cum sunt mulți dintre noi astăzi, oameni singuri ce renunțăm la a căuta să mai încercăm să iubim.

Cǎci mulți oameni ce sunt singuri azi renunță la a mai căuta iubirea nu pentru că vor asta, ci pentru că, deși sunt mulți ca ei împrejur, adică singuri și neiubiți, tuturor le e teamă să mai încerce din frica de a nu fi răniți. Iar zilele astea de singurătate se adună ca florile de rododendron din mica grădină a lui Chupacabra, se adună până nu le mai poți număra, fiindcă ziua de mâine e ieri-ul de azi. Nu, n-am greșit, dar Chupacabra n-a dormit și nici iubit de 50 de ani, așa că, pentru el, ieri și mâine sunt același sertar.

PS. Mai am 13 pânze de fǎcut şi 32 de zile pâna la expoziție. Voi reuşi? Haha, trebuie!

Cum stǎm vizual pânǎ acum? Eu zic cǎ foarte bine, totul e coerent şi fain, axchiuz mai modesti!

2.Ce fac eu pânǎ se aliniazǎ planetele. Micro-ambițiile, secretul meu

Lumea mă întreabă cu admirație “Vai, Liviu, âand ai timp sǎ faci atâtea?” Dar io n-am timp, nimeni nu are. Și știu oameni care muncesc mai mult ca mine și-s chiar mai eficienți.

Timpul nu e ceva ce ai sau nu ai – e ceva ce aloci sau nu aloci, și diferența dintre oamenii care fac lucruri și oamenii care vorbesc despre lucrurile pe care le vor face e fix asta: lucrurile fǎcute, chiar dacǎ nu-s medalii de aur, chiar se vǎd.

Cel de mai jos e Alo, cățelușul meu în vârstă de 14 ani. E ora 7, duminică, m-am culcat la 1, dar m-am trezit să pictez. Aș mai fi dormit, dar Alo e bulangiu și mereu mă ceartă dacă știe că avem treabă.

Nu sunt un ambițios în sensul mare al cuvântului, deși așa par.

N-am avut niciodată planuri pe cinci sau zece ani. Nu am viziuni despre viitorul meu. Când îmi reușește ceva, mă țin de lucrul ăla. De exemplu, de jurnalism mă țin de circa 27 de ani. De scris poezii, scriu de la 17 ani. De scris cărți doar din 2021, din Covid. Pictez de mult timp, dar să devin profesionist, adică să fac și bani din asta, de vreo trei luni. Și mă descurc pare-se bine, așa că voi fi stăruitor în a-mi dezvolta și latura asta.

Nu am board cu post-it-uri colorate cu săgeți spre viitor. Au fost vremuri în care abia aveam ce mânca, au fost vremuri în care am căutat în zadar o șansă mică pentru a supraviețui. Mie atâta îmi trebuie: o șansă. Că poi știu ce să fac cu ea: muncesc.

Nu m-a ajutat niciodată doar talentul, chiar dacă, pare-se, am primit de la Dumnezeu mai mulți talanți ca alții. Problema cu talanții, că ai unul sau mai mulți, cum am eu, e că nu-i de ajuns să îi ai, ci trebuie să îi dezvolți. Altfel mori speranță.

Eu mă trezesc zi de zi știind că am doar ziua de azi și, din ea, câteva ore pe care pot să le folosesc sau să le pierd. Nu mă țin minte, și o să ziceți că mă răsfăț, dar e adevărul, nu mă țin minte niciodată să fi pierdut vremea. Întrebați-i pe prietenii mei care mă știu de peste 25 de ani, pe nevasta-mea, o să vă confirme. Sunt mental setat să alerg într-o cursă a îmbogățirii mansardei, îmi place să știu, să caut, să aflu, sunt curios, sunt încercător, sunt bucuros pentru orice prilej ce mă poate upgrada. Nu-s cretin, mă odihnesc, chefui̦esc cu prietenii când e de chefuit, mă opresc din orice când e vorba de familie, de a sta împreună să ne hăhăim, dar când îmi place să fac lucruri mici. Mici și zi de zi. Căci despre asta e vorba în propoziția de azi, mă rog, editorialul meu: iau foarfeca și îmi tai viața în bucăți mici, constante, le decupez cu grijă și fac din ele diverse origami-uri.

Unele nu îmi ies, dar nu mă dezamăgesc. Mă duc mai sus cu cele la care mă pricep, renunț la „avioanele” unde am eșuat și nu încetez să deschid, din când în când, câte un nou model de origami. Rata de eșec e mare, dar și când dau de ceva ce îmi reușește, mă duc, nenică. V-am zis: am nevoie doar de o șansă.

Îi felicit pe cei ce cred altfel, nu mă bag în perspectivele altora, dar eu zic că nu contează cât faci într-o zi, contează că faci în fiecare zi. O pagină scrisă azi nu pare nimic. O pagină scrisă azi, mâine, poimâine, timp de un an înseamnă o carte.

Un tablou nu se pictează într-o iluminare mistică de weekend, dar se pictează în ședințe succesive de două ore sau trei, “furate” dimineața sau noaptea, când casa doarme și nimeni te freacă la cap.

Am învățat asta din jurnalism, de fapt. Douăzeci și ceva de ani am scris zilnic, indiferent de chef, de inspirație, de stare. 

Cititorii nu așteaptă să fii în formă. Disciplina asta brutală, care la început părea o corvoadǎ pentru mine, a devenit cu timpul cel mai valoros lucru pe care l-am dobândit: capacitatea de a “produce” indiferent de condiții.

Pot scrie pe budă, în taxi, în timp ce alții vorbesc: îmi închid mintea și intru în portal, cum se zice.

Am descoperit că astfel economisesc o tonă de timp, bucățindu-l mai bine și, mai ales, folosind așa zisul timp mort. Am o oră jumate de așteptat la avion? Pfaaa, păi, în ora aia pot face multe! Am 35 de minute ETA până la următoarea întâlnire din București? Îmi ajunge și să dictez sau să scriu un text, dar și să fac un TikTok, poate chiar să dau două emailuri.

N-am aşteptat niciodatǎ să se alinieze planetele, pentru că nu ăsta e jobul principal al planetelor.

La sfârșitul zilei, cărțile sunt scrise, articolele sunt publicate, tablourile sunt gata, și eu, de fapt, nu am făcut nimic spectaculos în nicio zi – am făcut doar câte puțin în toate zilele.

Micro-ambiția e opusul gândirii de tip loterie. 

“Gândirea de loterie” zice aşa: într-o zi o să am succes, o să am timp, o să am resurse, și atunci o să fac tot ce vreau. 

Micro-ambiția lu’ Alexa spune altfel: am patruzeci de minute acum, ce pot face cu ele? 

Nu, breeeee, nu ce pot visa, nu ce pot planifica, ce pot face efectiv, concret, în patruzeci de minute! 

Asta fac io. Acum scriu textul ăsta. E duminică seara și cititorii mei de pe Substack așteaptă ediția specială.

Nu numai că nu pot să mă eschivez, ci trebuie să fiu și la înălțimea așteptărilor lor.

Cred mult în talent. Îl am. Dar am învățat că munca e mai valoroasă, mai ales dacă e constantă. Am muncit la început ca să scap de foame, apoi am muncit ca să scap de prostie, apoi am muncit și mai muncesc ca să nu fac umbră pământului.

Lumea vrea rețete și hack-uri și secrete. Am pus mai jos un video pe care l-am publicat pe TikTok, musai să îl urmăriți. E perdaf-ul meu pentru generația de cretinopați de azi care vrea numai “muncă de acasă”. O să vedeți ce mi s-a întâmplat azi.

Deci, nu există hack-uri dacă vrei să excelezi în ceva, scuze că dau lecții. Există doar disciplina de a te apuca și de a nu te opri.

Nu suntem egali cu toții în multe privințe, dar cumva suntem egali într-una: avem aceleași douăzeci și patru de ore în față.

Poate ca asta nu-i un discurs de tedEX, dar o sa zic ca aia de la BUG Mafia, bine, o parafraza: lucrurile se fac făcându-le, se fac în bucăți mici, urâte, imperfecte, în zile când n-ai chef și în zile când ai chef, constant, fără pauze lungi, fără scuze. 

Io am un singur plan: azi fac ceva, oricât de mic, mâine fac iar. Și tot așa până când mor sau până când nu mai pot. 

3.Pleşu, marele filosof care e corijent la a fi pǎrinte

S-a intamplat asta. 

Mă pregăteam ieri să scriu că vina o poartă în mare parte părinții, adică marele filosof sorosist cu batic la gât Andrei Pleșu.

Apoi, mi-a apărut în față textul unui cretin de la Adevărul - link AICI - care zice că nu e ok să îl condamnăm pe filosoful Pleșu, mai ales că plodul are 40 de ani.

Sigur că nu e ok să generalizăm, așa că hai să particularizăm. Păi, bă, nenică, dacă era copilul unui muncitor ce lucrează în schimburi la fabrică, crescut de o mamă cu două clase, aș zice ca tine.

Dar de la înălțimea unui atât de mare filosof, eseist, istoric de artă, care a dat și dă lecții de înțelepciune și moralitate acestui popor, te-ai fi așteptat la o rată de succes mai mare în ceea ce privește părințeala eficientă.

Nu, e un eșec. Un eșec al părintelui Andrei Pleșu care și-a băgat cotul în educația copiilor, căci amândoi sunt tembeli și drogangii.

Se întâmplă și la case regale, dar nu contează rangul, contează că ai fost execrabil ca părinte.

4.Videoul de care vǎ vorbeam

5.O ceramista tare de tot

Peta Armstrong realizează ceramică din gresie arsă la temperaturi înalte în studioul ei de acasă de pe Wadawurrung Country, în Surfcoast Shire din Victoria, Australia.

Este la fel de îndrăgostită de procesul de creare atât al pieselor realizate la roata olarului, cât și al celor modelate manual, fie că sunt obiecte decorative utilitare sau sculpturi care spun o poveste.

Şi Peta ştie cu poveştile.

6.O autoare foarte tare

V-o recomand pe gagica asta din tot sufletul, dacă vreți un cadou mișto pentru copiii din viața voastră. Scrie excelent! Aveți link AICI. 

Dar stați…

(de aici poți citi doar dacă te abonezi cu bani. asta e, știu că-s mulți 26 de lei)

E şi poetǎ. Cu ea începem azi lectura.

7.Poemul de azi

8.Cititǎ în Cǎrtureşti

Autoarea se numeste Teona Galgoțiu.

9.Tusea şi junghiul

10.Vă las ceva de seară, perfect pentru relaxare.

Îl ascult de mulți ani pe Luiz, nu mai e printre noi, un virtuoz al instrumentului și pionier al bossa nova.

PS: Închid aici ediția de azi. Nexam parfumuri și alte gânduri, am de gând să recuperez săptămâna viitoare.

EXTRA - Douǎ texte pe care aş vrea sǎ le citiți

Mă uitam la o amețită Gen Z care explica ce înseamnă anumite propoziții și emoji-uri, în contextul agațamentului. Uitasemn că toate negocierile romantice se fac pe aplicații, sub formă de text. Cică sunatul pe telefon este prea micro-agresiv sau te face să pari disperat. N-am să pricep niciodată de ce te-ai limita la alfabetul Gen Z. Are doișpe litere, mai mult consoane, și vreo zece iconițe. E ca și cum ai comunica cu un semator sau cu mașina de spălat. Așa păreau instrucțiunile ei de bătut apropouri romantice: “Dacă clipește becul de trei ori și bipăie o dată, înseamnă că s-a terminat ciclul de uscare la ciorapi. Dacă nu confirmă întâlnirea de două ori, nu te duce! Dacă nu trimite măcar o memă în 24 de ore, înseamnă că nu te place și nu e serios!”. 

Nu știu ce să zic, fată. Poate am și eu treabă în alea 24 de ore și n-am stat toată ziua pe memărie, ca să aleg una bună drept mărțișor. Sunt prea ocupat să trimit dickpics doamnelor Hering și Mungiu Pididdy. Mai am și eu obligații, astea... Adică, ori asta, ori nu sunt un oligofren ce nu poate comunica dincolo de gesturile cu care mân iapa ca să nu-mi intre pe șosea: “Hooo! Rrrr! Ni, măăă, fătuca mea! Stai, fă, că dă basculanta peste noi!”. Zic că se poate un pic mai mult decât o memă cu care dresezi cimpanzeii să apese butoanele potrivite pentru mâncare. Există vreun manual intitulat “Cum faci sex cu neurodivergenți” și, dacă da, unde se comandă?

Am îmbătrânit urât și am început să presupun că suntem adulți, că nu trebuie să reconfirmăm chestii de zece ori. Adulții știu să folosească cuvinte, își țin promisiunile și vin de capul lor într-o locație, la ora și data stabilită. Vin îmbrăcați corect pe toate membrele, potrivit cu evenimentul, și pot susține o conversație fără să le curgă scuipat din gură. Pot comanda mâncare fără să împungă meniul cu degetul arătător. Nu țin minte niciodată care iconiță trebuie folosită pe telefon, dar dacă nu înțelegi în 30 de minute că vreau să te fut, unul dintre noi are o virgulă între cele două cifre de la coeficientul de inteligență. 

Bă, agațamentul nu-i matematică. E foarte simplu. Spui cinstit cine ești și ce vrei de la femeie. Te prezinți acolo igienizat corespunzător și o lași să se mintă două ore până se convinge singură să te fută. Tu doar trebuie să o deviezi de la tentativele de a te parca pe locurile rezervate pentru prieteni. Când o simți că testează, îi tragi de volan înapoi către așternut. Dacă insistă, o refuzi politicos și-i spui că ai suficienți prieteni. Îi mulțumești și te cari elegant. Te duci acasă, faci o labă și-un duș, bagi două ore cu rasiștii pe Call of Duty și mâine o iei de la capăt.

Prefer comunicarea față în față. Așa pot folosi toată paleta de inflexiuni, cuvinte, microexpresii, gesturi, atitudini și toate cele 31 de litere din alfabet. Mă scanează femeia la locul faptei, îmi memorează numărul la mașină, vede ce cunoscuți am și cum negociez cu situații sociale. Evident, influensărița Gen Z avea o explicație și pentru asta. O dăduse în psihologie de-aia de frizerie pentru căței. Aparent “ele” (cine or fi ele, că astea vorbesc mereu în numele tuturor) sunt mai vulnerabile la manipulare când li te adresezi direct. Cică e mai sigur prin mesaje scrise care sunt analizate cu prietenele pe grup. Așadar, bărbații trebuie să treacă mai întâi de acest “screening”, cu reguli stricte la emoji, când și ce trebuie scris, pe ce platformă etcetera. Trebuie să agațe cinci femei pe Whatsapp ca să frece una în viu. E ca un interviu de angajare: De ce dorești acest loc de muncă și unde te vezi peste cinci ani? Și te mai miri că doi din trei bărbați, până în 30 de ani, nu au pe nimeni.

Mi se pare ciudat ca femeie, pentru că pierzi tot din timpul tău prețios, chiar și pe telefon. Stai ca proasta cu ochii în ecran, în timp ce juvetele agață cu ChatGPT și pare inteligent cu Google. Prin telefon nu te prinzi că miroase a șprei de cur și parfum de 120 de lei dat cu pompa de amorsat zidăria. Îi lași să te agațe cu meme și pe urmă te ia migrena când deschide gura în persoană. I se rostogolesc numai analfabetisme printre dinții ăia luminescenți montați la un stomatolog care are cabinetul într-o dubă din parcarea Lidl. Sau, și mai rău, dai peste unul care vrea să pară inteligent și în persoană. Umblă prin cafenea cu suficientă limbă de lemn încât să schimbi mobila de bucătărie.

Nu mai bine faci “screening-ul” ăsta lăsându-l să vorbească de capul lui? Măcar cinci minute, oralul la Limba Română. Un apel video, o ședință pe Zoom sau cum plm se mai agață în ziua de azi. E important să-l auzi și să-l vezi vorbind. Pierzi timpul o singură data cu el, nu trei săptămâni de cod morse, semnalizare navală și teste de daltonism prin mesagerie. Pe internet toți suntem interesanți. Doar în realitate poți să dai peste un holtei tomnatic cu unghiile îngălbenite la picioare și miros dulceag în spatele urechii. Te uiți pe el și te hotărăști pe loc dacă ești dispusă să-l asculți trei săptămâni cum se plânge de fosta soție care l-a părăsit din cauza celor 48 de secunde de sex pe care le avea în repertoriu. 

Poop Emoji!

NAȚIONALISTUL ROMÂN (de altădată) 

de Marc Ulieriu

Pentru că mândra mea e departe, băieții nu m-au invitat la o bere în oraș, așa că mi-am desfăcut eu una metaforică, iar copilul repetă în draci pentru o olimpiadă la care participă mâine, mă voi screme un pic aici și voi încerca un portret – cam sintetic, dar oarecum riguros, pe cât mă pricep – al generațiilor românești care au articulat proiectul național modern. În special, generația revoluției lui Vladimirescu (1821), generația pașoptistă (1848), generația Unirii Principatelor (1859) și generația Marii Uniri (1918). Că unii dintre voi pare că nu v-ați întâlnit niciodată cu istoria. Iar mulți alții că nu ați citit nimic altceva în afară de manualele comuniste dintr-a XI-a și a XII-a. 

First thing first: naționalismul românesc modern nu este musai ceva excepțional, ci un fenomen european – face parte din marele val de naționalisme din secolele XVIII–XIX (italian, german, polonez, maghiar etc). Modelul ideologic al acestora, cu mici variațiuni locale, provine din romantismul politic european, Revoluția Franceză, ideea suveranității națiunii, liberalismul constituțional și conceptul de autodeterminare a popoarelor, ăst în urmă răsărit pe măsură ce marile puteri și imperii europene au început să scârțâie și să funcționeze din inerție (cel puțin prin Europa) până să-și dea obștescul sfârșit (treabă care a durat ceva, dar orișicât). Trebuie spus apăsat că aceste idei și valori au fost internalizate de elitele românești în special prin studii în Occident, că să vezi ce suveraniștii de acum două sute și o sută de ani erau mai degrabă băieți foarte deștepți. Cum s-ar spune olimpici. Mucușori. Ba chiar, culmea ironiei, umpic globaliști, că deh elitele românești ale secolului XIX au fost „o intelighenție națională modernizatoare”, zice istoricul american Keith Hitchins, argumentând că s-au format la universități din Paris, Viena sau Berlin și s-au întors infuzați cu chestiile de mai sus la noi în bătătură, unde au năzuit să transforme societatea tradițională rumânească într-un stat modern european. Greuț, dar le-a ieșit. 

În ceea ce privește originea socială și profilul sociologic al naționaliștilor de altă dată, Lucian Boia de exemplu zice că în toate cele patru momente istorice majore, nucleul mișcării naționale a fost format din elite culturale și politice, nu din mase largi. A se citi nu din proști. Fii de boieri – cam 30-40%, intelectuali, profesori și avocați – cam 50%, militari și funcționari – cam 10%. Masele largi și slab sau deloc educate (formal), la vremea aia, nah, țăranii, participă masiv la proiectul național de abia în 1918, dar și atunci mai ales și mai degrabă în Transilvania, unde aveau alt background, măcar fiind formați ca greco-catolici și cât de cât apropiați de Budapesta și Viena. 

Acum, să intrăm mai adânc și defalcat în pâine. Bun, generația 1821 e formată din mici boieri, panduri și popi, cu o educație mai limitată comparativ cu pașoptiștii, influențe fanariote și chiar otomane, dar totuși ceva mai iluminați decât restul, măcar prin faptul că știau să citească și unii erau – ooops! – masoni. Ideile lor se învârteau în jurul reformării administrației, reducerea abuzurilor domnești și o autonomie mai sănătoasă în Imperiul Otoman. Erau un fel de rezist și corupția ucide, varianta pre-alpha, cu un naționalism incipient – încă nu se defineau ca români în sens modern, ci încă valahi (și moldoveni). Dar, testau terenul.

Două decenii și ceva mai târziu, ne trezim cu băieți unul și unul, ca Nicolae Bălcescu, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti și Mihail Kogălniceanu – capii primei generații a naționaliștilor români. Toți băieții ăștia erau întorși de la Paris, Viena, Berlin și Padova, având o educație foarte occidentalizată, turnată de chiar marii intelectuali europeni ai vremii (plm, Rosetti de exemplu venea după ce fusese cursantul lui Jules Michelet și Edgar Quinet la Paris). Așa că nu e nicio mirare că pașoptiștii erau poligloți, cititori ai filosofiei europene, pasionați de jurnalism, literatură și istorie. De altfel, din rândul lor provine și prima generație de scriitori români moderni. Ah, ooops!, și mulți sunt francmasoni. Foarte interesant e că naționalismul lor era în primul rând liberal și civic, nu exclusivist etnic, și asta se vede foarte clar în programul politic pe care-l urmăreau: abolirea completă a privilegiilor feudale, libertăți civile, constituție, emancipare țăranilor, modernizarea instituțională și odată acestea fiind îndeplinite Unirea Principatelor. Un soi de varianta beta, vrem și noi blugi și banane! 

Un deceniu mai târziu ajungem la generația Unirii Principatelor (1859) care este practic, în mare, aceeași elită pașoptistă ajunsă la deplină maturitate intelectuală și putere politică. Băieți care și-au inhabitat cu totul destinul și personalitatea și au ajuns bărbați. A se citi în context oameni de stat. După eșecul revoluției din 1848, foștii pașoptiști sunt mult mai pragmatici – merg pe diplomație europeană, lobby intens pentru Unire, secularizarea averilor mănăstirești, reformă agrară full, coduri juridice moderne (DNA să vină să vă ia!), administrație centralizată. Ideea centrală e că acum, dincolo de Unirea Principatelor, se creează statul român modern – care in the end e o chestie cel puțin la fel de importantă, pentru că România o rupe total și pentru totdeauna cu aberațiile trecutului feudal.

Ajungem finalmente la generația Marii Uniri, în care capii de afiș sunt unii precum Iuliu Maniu, Ion I. C. Brătianu sau Take Ionescu, băieți cu vastă educație universitară, avocați, profesori și economiști, cu experiență politică parlamentară, profund europenizați, fini intelectuali. Mda, și ooops! francmasoni. Naționalismul lor este foarte bine organizat politic, mai etnic, orientat spre autodeterminare, dar în cele din urmă, un naționalism cosmopolit și de import intelectual – cel puțin așa-l clasifică cu argumente istoricul Catherine Durandin. Pentru generația Marii Uniri, patriotismul nu înseamnă doar o loialitate sentimentală pentru glie și vorbe-n vânt, ci o nouă construcție politică și instituțională – România Mare! –, o reformă socială profundă și o perfectă integrare europeană (well, asta e epoca în care București devine Micul Paris!), în cadrul cărora națiunea e percepută ca un proiect civilizațional. Un fel de România Educată – dar pe bune. 

Tragem acum o linie și vedem că mișcarea națională / naționalistă a fost dominată de elite (urbane, intelectuale, educate) și deconectată de majoritatea rurală: țărănimea era invocată discursiv, retoric, dar participarea ei politică era să zic limitată (în fapt, cam deloc). Și, bun, în secolul XIX și la începutul secolului XX au apărut și s-au cimentat și tot felul de idealizări ale trecutului în privința Daciei sau a lui Ștefan cel Mare și mai ales Mihai Viteazul, but it is what it is – o națiune (și un stat tânăr) are nevoie de simboluri, legende și eroi. Boia, dar și Pop și alți istorici, mai atrag atenția că dincolo de ideea națională, elitele astea erau profund divizate și aflate într-un conflict permanent: liberali vs conservatori sau radicali vs moderați în ambele tabere. Nu era totul roz, dar era totul pentru țară. 

Inițial, nu voiam să insist pe naționalismul interbelic, dar ajuns până aici îmi dau seama că nu prea am cum să nu fac asta. Așadar, istorici ca Keith Hitchins, Zeev Sternhell, Lucian Boia sau Roland Clark zic că pentru a înțelege naționalismul românesc interbelic e esențial să-l privim nu ca pe o continuitate directă a generațiilor pașoptiste și unioniste, ci ca pe o transformare profundă. O transformare care, în lipsa unui Mare Proiect Național, a dus la radicalizare ideologică, accent etnic și foarte religios (până la misticism), transferul de la un ideal al elitelor educate la unul al mișcărilor de masă – totul în ciorba din ce în ce mai toxică care începea să clocotească în Europa. Ciorba curentelor autoritare și extremiste. 

De ce se produce un moment de ruptură după 1918? Well, generațiile de la 1821, 1848, 1859 și 1918 au avut un obiectiv clar și mobilizator: emanciparea, unirea și construcția statului național. După Marea Unire din 1918, acest proiect este în mare realizat, prin urmare apare o problemă structurală. Naționalismul – și poporul în sine – rămâne fără un obiectiv strategic major. E, care va să zică, în criză de identitate – ok, noi ce facem amu? Răspunsul a fost gen MAGA, o competiție între diferite modele de „România ideală”, iar în cursa asta s-a manipulat și ideologizat și mistificat enorm și până la urmă au câștigat ăia care promiteau / mințeau cel mai mult și mai frumos. Radicalii. Radicali care i-au cucerit și pe studenți și pe intelectuali, dar și pe popi și pe țărani. Foarte sintetic spus, cam așa au apărut legionarii și Garda de Fier. E timpul să reamintim acum că pașoptiștii și unioniștii împărtășeau un naționalism civic și liberal, inspirat de Revoluția Franceză (asta dacă vă întrebați de ce diverși suveraniști de azi urăsc cu spume Revoluția Franceză), în vreme ce figuri influente ca Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Constantin Noica sau chiar Mircea Eliade propun un model foarte etnic, culturalist și religios în care națiunea e definită prin sânge, ortodoxie și tradiție rurală (?!). Un model radical, apropiat de fascismul italian și nazismul german. Dacă generațiile anterioare vedeau Occidentul drept un model, în interbelic se propagă o critică feroce a modernității occidentale – de unde rezultă idealizarea tembelă a unei așa-zise superiorități a satului românesc și a unei așa-zise autenticități a ortodoxiei în contra-pondere cu decadența vestului. (Dacă nici acum nu vedeți nicio paralelă cu epoca de azi...). Generațiile vechi de naționaliști erau conduse de politicieni pragmatici și reformatori administrativi, în vreme ce în interbelic apare figura liderului carismatic, Codreanu, care pune accent pe mistică politică, sacrificiu, cultul martiriului.... și apă, hrană, energie... nu întocmai, dar pe acolo. 

Dacă tot m-am lungit atât (felicitări celor care încă mă citesc!), ar trebui oferite aici și câteva explicații de natură macro, că ruptură, ruptură, dar naționalismul ăsta toxic nu a venit din vid. Și avem așa: Marea Criză Economică care afectează nasol regatul, producând falimente agricole și șomaj urban; urmate de și mai multă radicalizare și instabilitate politică – partidele încep să fie percepute drept corupte, guvernele se schimbă frecvent și se fac monstruoase coaliții (după aia clasică împotriva lui Cuza, au mai fost PNȚ + Garda de Fier / Frontul Comun anti-Carol în 37 și Frontul Renașterii Naționale al lui Carol II, un soi de USL, în 38, în care s-au aciuat oportuniști de la toate partidele vechi, desființate; plus statul național legionar – o construcție politică absolut aberantă între militari conservatori și revoluționari fasciști). 

Termin aci cu interbelicul, subliniind again că mulți istorici consideră că dintr-un proiect constructiv, naționalismul a devenit unul identitar, defensiv și radical tocmai în lipsa unui obiectiv mobilizator comparabil cu modernizarea statului și unirea teritoriilor. Și chestia asta sulfuroasă marcată de radicalizare ideologică, violență politică și socială, xenofobie, antisemitism, dimensiune mistico-religioasă, cultul liderului și anti-liberalism, nu se-ntâmplă doar la noi, că nici aici nu suntem mai cu moț decât alții, ci în cam toate statele europene după realizarea statului național (vezi Germania și Italia, apoi cam toți Balcanii). Dar chiar și așa, chiar și acum, nu toți naționaliștii au fost extremiști și radicali – de exemplu, Maniu a fost și a rămas toată viață un naționalist democratic, în vreme ce pe Iorga îl putem socoti drept un naționalist conservator. 

Acum, jump to present, azi, suntem din nou într-un moment în care după căderea comunismului, intrarea în NATO și integrarea în UE, nu avem niciun mare proiect de țară, partidele sunt (percepute pe bune dreptate) corupte, liderii extrem de slabi și guvernele se schimbă ca ciorapii, poporul sărăcit e în căutarea unui tătuc salvator, idealizăm tembel trecutul și ne întoarcem la ortodoxia aia de cavernă, ultimul bastion, care cere sânge și dă misiuni sfinte în îndeplinirea cărora suntem absolviți de orice păcat. 

În încheiere mai constat, cu multă tristețe, că istericii care se bat cu pumnii în piept astăzi că ar fi naționaliști, patrioți și suveraniști, sunt cum nu se poate mai diferiți de generațiile alea patru, de aur, care au însemnat mișcarea naționalistă românească! Și chiar la fel de diferiți de băieții zvăpăiați din interbelic. Din punctul meu de vedere, sunt – toți – niște Bober Kurwa, dar concluziile le trageți voi singurei.