Opus nr. 585 - De ce le plac fetelor băieții răi. Nevasta campionului mondial la dans sportiv s-a "cordit" cu Dan Alexa, dar, acolo, e ceva mai profund de analizat.

Boanchiş cel genial

Rǎzvan Ioan Boanchiş rǎmâne cel mai hâtruşsi amuzant comentator din România. Am zis!

Sǎ citim postarea lui:

1. Zelenski îi învață pe americani și pe europeni cum să se apere de dronele iranienilor. Mi se pare normal. De patru ani plătim meditații ca să ne deștepte apostolul post-covid de la Kiev. Domnul profesor a lichidat coronavirusul în două zile și ne-a băgat în război, suntem deja în anul patru, mai avem puțin și dăm lucrarea de licență. Masteratul cât ne va costa? Va fi mai scump, nu? Eu am deja un titlu cu care aș lua Oscarul pentru comedie, m-ar aplauda Mister Bean și Puiu Călinescu. Titlul este ”Ucraina apără Europa de ruși”.

2. Avem două partide care s-au senilizat sau încă le e frică de Macovei și Kovesi. E vorba despre PSD și PNL. Pesedeule și Peneleule, nu îi mai aruncați pe cei care nu-l suportă pe Zelenski în brațele teosofului paramilitar Georgescu! Georgescu e o ananghie a gândirii, a rămas la literatura pentru preșcolari a lui Al. Mitru. Dacă te lasă indiferent Ucraina nu înseamnă că ești fan al tonomatului de citate. România TV a difuzat sâmbătă dimineață niște imagini cu acest dispozitiv logoreic fără revizie tehnică la zi. Planta copaci și făcea clăbuci pe teme patriotice. Chestia asta se cheamă Cântarea României reinterpretată psihiatric. Susținătorii lui mă vor înjura, dar le-ar face bine să se abțină. De ce îi prefer pe pesediști și pe peneliști? Eu sunt ca Țiriac. Dacă am de ales, îl aleg pe hoțul destept în dauna și chiar în deriva violenților agramați care se pun în situații ridicole făcând comentarii pe facebook. Profetul de la Maglavais ar fi fost bun de președinte (vreo două ore, maximum trei zile) doar ca să le mai taie trotinetarilor din tupeu.

De ce le plac fetelor băieții răi

de Liviu Alexa

Întrebarea e veche și, de obicei, e dilema unor bărbați frustrați care nu înțeleg de ce bǎiatul “ǎla rǎu” care le tratează prost pe femei are mai mult succes decât ei care le tratează “bine”. Tot de obicei, răspunsurile pe care și le dau singuri sunt invariabil aceleaşi, menite să le protejeze ego-ul: femeile sunt ilogice, femeile nu știu ce vor sau sunt atrase de ce le face rău. 

Dar întrebarea în sine rămâne validă, pentru că “fenomenul” există și e suficient de răspândit încât să nu poată fi ignorat. 

Trebuie zis de la început: nu toate femeile sunt atrase de băieți răi și nu toți băieții răi au succes, dar, no, pǎțǎşti.

Ideea acestui text mi-a venit de la un scandal monden: campionul mondial la dans sportiv divorțează de nevastă după 10 ani împreună și trei plozi.

Cumva, semne erau că se va întâmpla: băiatul de mai jos e campion mondial, performanță majoră, și și-a petrecut multe zile din ultimii ani alături de blonda de mai jos, partenera lui. A călătorit cu ea singur, a luat micul dejun cu ea, știa când îi vine ciclul, căci performanțele diminuează la menstruație, ba chiar a dormit cu ea în același pat, haha, episod relatat cu nonșalanță chiar de soție, când, într-un podcast la Jorge, ea a povestit episodul, spunând candid că soțul ei a fost nevoit să doarmă cu blonda de mai jos într-o noapte, în camera de hotel, în același pat, dar că ea e sigură că nu s-a întâmplat nimic, fiindcă ea are un „radar” special.

Ahahahaha, știți povestea aia cu lupul și purcelușii, când lupul le zice naivilor „lăsați-mă să îmi bag în casă numai o lăbuță, că mi-e tare frig?”.

Departe de ochii nevestei, cu zero sex în cantonamente sau competiții, știți cum e, hai să ți-o bag numai puțin, scuze, nu-i nimic, bag-o mai mult că e ok, și aia e.

După aflarea veștii divorțului, probabil că el, rănit în amorul propriu, a dat drumul pe Cancan la diverse informații. De exemplu, asta: adică el, care o înșelase pe nevastă-sa cu partenera de dans, s-a supărat când a aflat că soțioara, apropo, și ea fostă dansatoare în trupa artistei Delia, s-a cordit cu Dan Alexa, ahahahahaha, un bad boy care i-a băgat tirbușonul doamnei până i-a dat șampania pe nas.

Acuma, dacă mă întrebați pe mine, și nevasta… ce să facă? Campionul mondial are față de „băiat bun”, biata soție, și înșelată, și cu minusuri mari la capitolul sex, s-a dus după un carbahxan adevărat, a vrut și ea să fie trasă puțin de păr și plesnită peste buci. Așa că, acum având contextul, să purcedem la analiza pe care v-am propus-o.

De ce un bad boy e mai atractiv ca un bǎiat “cuminte”?

Primul lucru pe care vreau sǎ îl clarific e că „băiat rău” nu înseamnă ce cred bărbații cuminciori că înseamnă: cruzime, abuz sau nesimțire. 

Eu sunt un bad boy în multe privințe și cred că pot vorbi despre asta în cunoștință de cauză: din punctul meu de vedere, un bad boy are încredere în sine, e independent, refuză să caute validare. Da, da, băiatul rău nu e atractiv pentru că e rău – e atractiv pentru că nu-i pasă dacă e plăcut sau nu, și asta, într-o lume în care toată lumea cere disperată aprobare, e o mare putere.

Să dezlegăm mecanismul. Creierul uman, masculin sau feminin, e construit să evalueze partenerii potențiali pe baza unor semnale de calitate. 

La bărbați, semnalele cele mai puternice sunt cele vizuale – tinerețe, simetrie, indicatori de fertilitate. 

La femei, semnalele sunt mai complexe și includ statusul social sau capacitatea de a asigura resurse, puterea pe care o emanǎ. Nu pentru că femeile ar fi materialiste, ci pentru că evoluția le-a programat să caute parteneri care pot proteja și susține urmașii. Un bărbat cu status ridicat, cu putere, cu încredere în sine semnalează genetic că e un pariu bun.

Problema e că…

(de aici, textul poate fi citit doar de abonații plǎtitori. Sigur, dacǎ te caci pe tine pentru 26 de lei pe lunǎ, n-am ce face).

… încrederea în sine reală e rară, dar, lucru bun, e și greu de falsificat. 

Există mulți „băieți răi” fake care mimează perfect semnalele încrederii în sine fără să aibă substanța din spate. Tipul care nu răspunde la mesaje, care nu dă explicații, care nu cere voie, ei bine, tipul ăsta transmite exact aceleași semnale ca un bărbat cu adevărat încrezător și valoros. Creierul feminin, care a evoluat să detecteze aceste semnale, nu are cum să facă diferența în primele faze ale atracției.

E ca și cum ai pune diamante false lângă diamante reale în vitrina unui magazin fără lumină bună, aratǎ la fel, strălucesc la fel şi doar abia când le testezi vezi diferența. 

Dar, tovarǎși, atracția apare instantaneu, înainte de testare – se formează în primele secunde, minute, zile, şi, până când femeia realizează că „încrederea” lui e de fapt indiferență, că „independența” lui e de fapt incapacitate de atașament, că „misterul” lui e de fapt superficialitate – până atunci, atracția s-a instalat deja și e greu de dezrădăcinat.

Asta explică de ce băieții „drăguți” pierd adesea competiția inițială: nu pentru că ar fi mai puțin valoroși ca parteneri pe termen lung – de multe ori sunt mult mai valoroși, ci pentru că semnalele pe care le emit sunt greșite. 

Băiatul drăguț răspunde imediat la mesaje pentru că îi pasă. Dar creierul feminin “citește” asta ca „disponibilitate excesivă” adică „valoare scăzută” adică „nu are alte opțiuni” adică „nu merită investiție”. E cam nedrept și e stupid, dar legea atracției nu e nici dreaptă, nici inteligentă – e un mecanism vechi de milioane de ani care n-a fost updatat pentru era WhatsApp-ului.

Dacă tot am devenit pictor profesionist, hai să complicăm puțin tabloul. Nu toate femeile sunt la fel de susceptibile la semnalele băiatului rău, și nu în toate momentele vieții. Există o corelație clară între stimă de sine și tipul de partener căutat. 

Femeile cu stimă de sine ridicată sunt mai puțin atrase de băieți răi pentru că nu au nevoie de validarea pe care aceștia o oferă prin imprevizibilitate. 

Când te simți bine în pielea ta, nu ai nevoie de drame emoționale ca să te simți vie. Dar femeile cu stimă de sine scăzută sau fluctuantă sunt vulnerabile exact la acest tip de dinamică.

De ce? Pentru că băiatul rău oferă ceva ce băiatul drăguț nu poate oferi: incertitudine intermitentă. Și incertitudinea intermitentă e cea mai puternică formă de condiționare psihologică cunoscută, e principiul pe care funcționează jocurile de noroc, rețelele sociale, și relațiile toxice. Când recompensa vine imprevizibil – uneori da, uneori nu, fără nicio logică aparentă – creierul devine obsedat de obținerea ei. Dopamina nu se eliberează când primești recompensa, ci când anticipezi că ai putea să o primești. Băiatul drăguț, care e constant și previzibil și disponibil, nu activează acest circuit. Băiatul rău, care alternează între interes și dezinteres, între căldură și răceală, ține circuitul activ permanent.

E manipulare toatǎ ziua, chiar dacă de cele mai multe ori nu e conștientă. Majoritatea băieților răi nu stau să calculeze cum să activeze sistemul dopaminergic al femeilor – pur și simplu se comportă așa pentru că așa sunt sau pentru că au învățat că funcționează. Dar efectul e același: creează dependență prin imprevizibilitate.

Aici intervine un alt factor pe care îl ignoră majoritatea analizelor: ciclul menstrual. Studiile arată că preferințele femeilor pentru tipul de partener variază sistematic în funcție de faza ciclului. Nu glumesc.

În perioada fertilă, femeile sunt mai atrase de bărbați masculini, dominanți, cu trăsături de băiat rău. În restul ciclului, preferă bărbați mai blânzi, mai stabili, mai potriviți pentru parteneriat pe termen lung. Evoluția a construit un sistem prin care femeia caută gene bune pentru reproducere și partener bun pentru creșterea copiilor – și nu neapărat la același bărbat. Băiatul rău oferă unele, băiatul drăguț le oferă pe celelalte.

Ce nu înțeleg bărbații care se plâng că „femeile aleg prost” e că selecția pentru atracție și selecția pentru parteneriat sunt două procese total diferite. 

Poți fi atras de cineva și să știi clar că nu-i bun pentru tine. Poți să vrei să te culci cu cineva și să nu vrei să trăiești cu acea persoanǎ. Poți să fii obsedat de cineva și să-l și disprețuiești simultan. Atracția nu e rațională, prieteni, și n-a fost menită să fi, e un mecanism de împerechere, nu un mecanism de alegere a partenerului de viață.

Femeile inteligente și cu experiență învață să facă diferența între cele două. Învață să recunoască semnalele false ale băiatului rău și să nu le mai confunde, dar procesul de învățare durează și “costă” – costă relații eșuate, timp pierdut, chiar suferință. Başca faptul cǎ unele femei nu învață niciodată, pentru că traumele din copilărie sau alte circumstanțe le țin blocate în tipare de atracție disfuncționale.

Acum să întoarcem pensula spre bărbații care se plâng că „femeile aleg băieți răi”, ei fac două greșeli. 

Prima: confundă drăguț cu atractiv. A fi un om bun și a fi atractiv sunt lucruri diferite care pot coexista sau nu. Poți fi om bun și atractiv, om bun și neatractiv, om rău și atractiv, om rău și neatractiv. Bunătatea nu generează atracție în sine – generează respect, apreciere, recunoștință, dar nu neapărat dorință sexuală. A doua greșeală: cred că „drăguț” e o strategie de atragere. Nu, bre!, e o formă de contract implicit: eu sunt drăguț cu tine, tu ar trebui să mă vrei, atâta doar cǎ atracția nu funcționează pe bază de contract și nu poate fi negociată.

Bărbatul care e drăguț sperând cǎ va primi ceva în schimb, gen sex sau o întâlnire, nu e de fapt drăguț – e tranzacțional. Cam ca Donald Trump. Iar femeile simt asta, chiar dacă nu pot spune precis ce simt, dar ele simt că bunătatea lui are un preț, că atenția lui e o investiție care așteaptă randament, că generozitatea lui e de fapt o formă de manipulare. Și au dreptate, zic, fiindcǎ băiatul cu adevărat bun ar trebui sǎ fie bun fără să aștepte nimic în schimb, fără să țină socoteală, fără să folosească bunătatea ca monedă de schimb. 

Pe tema băieților răi suntem cumva și amprentați cultural.

Cultura noastră glorifică băiatul rău, prin filme, cărți, muzicǎ, existǎ chiar şi un parfum “Bad Boy” – toate ne spun că bărbatul interesant e cel misterios, imprevizibil, periculos. James Dean, Marlon Brando, toți antieroii pe care i-am iubit – toți sunt variante ale băiatului rău. Femeile cresc cu aceste modele și le internalizează ca ideal romantic. Băiatul drăguț, previzibil, stabil e prezentat ca plictisitor, ca opțiunea de siguranță, ca alegerea rațională, dar nu pasională. 

Dacă ești femeie și te întrebi de ce ești mereu atrasă de cine nu trebuie, poate ar trebui să-ți examinezi propriile tipare, să înțelegi de unde vin, să faci diferența conștientă între ce simți și ce e bine pentru tine. Atracția nu e destin, e un impuls pe care poți să-l urmezi sau nu. Faptul că simți ceva pentru cineva nu înseamnă că trebuie să acționezi pe baza a ce simți, dupǎ cum faptul că nu simți nimic imediat pentru cineva nu înseamnă că nu poți dezvolta ceva în timp.

Io zic cǎ întrebarea „de ce le plac fetelor băieții răi” e o întrebare greșit pusă. 

Fetelor le place ce semnalează băieții răi, nu răutatea în sine, le place încrederea, independența sau/şi imprevizibilitatea. Toate astea pot exista și fără răutate, dar răutatea le mimează foarte bine pe termen scurt. “Şmenul” e să înveți să faci diferența diîntre fake și original – și asta e valabil și pentru femei și pentru bărbați, și în alegeri de parteneri și în toate celelalte alegeri ale vieții.

Am avut partea mea de „lovituri” ca băiat rău și surprize nebănuite din partea unor fete cuminți. Când fetele cuminți se implică în relații cu băieți răi, au o scuză să fie și ele rele la rândul lor. Pe bune, e o constatare izvorâtă din experiențele mele.

Într-o relație cu un băiat “drăguț”, femeia simte presiunea să fie și ea drăguță, echilibrată, rațională sau matură. Dar într-o relație cu un băiat rău, are voie să fie şi ea pasională, dramatică, irațională, să facă scene, să trântească uși, să plângă și să țipe, să simtă totul la intensitate maximă, inclusiv pe partea de sex, unde îi poate cere lucruri pe care “acasǎ” nu le primeşte.

E o formă de eliberare de standardele de comportament „civilizat” pe care societatea le impune femeilor mai dur decât bărbaților, acele “aşteptǎri”.

Relația cu băiatul drăguț e un contract social care cere comportament social. Relația cu băiatul rău e o junglă în care nu există reguli și tocmai lipsa regulilor e excitantă. Nu e sănătoasă, poate nu duce nicăieri – dar cât durează, arde. Iar pentru unii oameni, în unele momente ale vieții, “arsura” asta poate fi terapeuticǎ.

Maturizarea, dacă vine, cǎ nu e cazul mereu, aduce cu sine înțelegerea că intensitatea nu e același lucru cu profunzimea și că focul care arde cel mai tare se stinge cel mai repede. 

V-am zis însǎ cǎ maturizarea asta nu vine garantat și nu vine la toată lumea. Unii oameni rămân blocați toată viața în căutarea “focului”, cu frica de plictis, confundând agitația cu viața și calmul cu moartea. Pentru ei, băiatul rău va rămâne mereu mai atractiv decât băiatul bun, nu pentru că n-ar ști mai bine, ci pentru că nu vor mai bine. Vor altceva. Vor foc, chiar dacă focul îi arde.