Opus nr. 590 - Duminica Regelui Navetiştilor şi a Scufiței Roşii care nu mai e proastǎ. Sexul se aflǎ în minte
Mai am nouă filcăi de desenat, mă bucur că am trecut deja de jumătate când mai am 24 de zile până la vernisajul de la galeria Kulterra din 16 aprilie. Aseară am terminat două pânze la care am lucrat în paralel. Nu știu dacă e oboseala ceea ce simt, ci mai degrabă un soi de presiune să termin cât mai repede ca să le pot „privi” măcar două zile în liniște sau dorința de a o freca pe o insulă câteva zile, fără să fac nimic. Sunt cumva la zi cu tot ce mi-am propus, jumǎtate din pânze sunt deja la înrǎmat.
Cert e că nu sunt în cele mai bune spirite, dar nici rău nu stau la capitolul veselie și energie. O fi astenia de primăvară, primăvara aia care își bate joc de noi și ține soarele în frigider?
Să începem, prieteni, chiar dacă e duminică seara și sunteți în pat.
1.Regele Navetiştilor
A zecea carte de filcăi e Regele Navetiștilor, căruia i-am oferit onoarea de a purta trefla, culoare puternică în economia jocului. El este filcăul care onorează total demersul meu artistic. Omagiul acestui proiect este dedicat tuturor navetiștilor care, pentru a duce o pită acasă, s-au trambalat zeci de ani dintr-un oraș în altul ca să meargă la muncă, dormind sau mâncând, jucând și bând în tren.
Nu e nicio ironie în pânza mea, Regele Navetiștilor e Shiva al nostru, al românilor, cu mai multe brațe și mai multe picioare, mai multe haine și mai multe gânduri în același trup. Sceptru îi e salamul din care mușcă cu poftă, pocal îi e sticla de bere din care trage vârtos, cu cărțile de filcăi în mână, cafeleiul în cealaltă mână, cu punga de un leu în care se află mâncarea pentru pauza de masă de la fabrică, cu borcanul de muștar.
Poate că mantia sa e ponosită, dar cravata salvează demnitatea la care speră, căci navetistul nu e „ultimul om”, e doar un om care nu s-a născut „din cur de grof” și își muncește viața între două trenuri, ca un hamster inconștient de care ați putea râde și voi, dar nu ar trebui, fiindcă suntem mai toți hamsteri în viețile noastre, navetiști ce pleacă din huda picioarelor mamei și ajung în stația finală a țărânei.
Mi-e foarte drag Regele Navetiștilor și o să îl vând doar cuiva care va ști să îl iubească și să îl aprecieze.
2.Scufița Roşie nu mai e proastǎ
A unsprezecea carte de filcăi, „juveta” de roșu, o dedic Scufiței Roșii, într-un gest de reabilitare pe care l-am făcut și cu Pinocchio, căci amândoi tare mult au mai suferit din cauza „poveștilor” în care au fost implicați. Ca și Pinocchio, traumatizat de taică-său că e mincinosul etern, și de Scufița Roșie au râs sute de ani de când a fost cosmetizată povestea (care are cumva doi autori diferiți – Charles Perrault și frații Grimm), astfel că i s-a dus buhul pe tot mapamondul că e proastă, că e atât de proastă că nu l-a putut recunoaște pe lup cum era îmbrăcat în hainele bunicii.
Dar puțini mai știu că povestea adevărată, veche, a Scufiței Roșii, de dinainte de secolul 17, era puțin mai brutală, căci lupul o păcălea pe fată să mănânce din carnea bunicii și să îi bea sângele babei, după cum, în multe versiuni orale, Scufița Roșie era de fapt isteață și îl păcălea pe lup, reușind să scape.
Așa că v-o prezint pe adevărata Scufița Roșie, redesenată de mine, care tocmai și-a reorganizat viața după un divorț la nici 19 ani, prostită de lup să se apuce de videochat și dată în vileag soțului tot de lup, care i-a arătat videouri deocheate cu ea ca să o șantajeze. Nu a mai suportat umilința și nici episoadele de abuzuri, a luat securea și i-a omorât pe toți, și pe soț, și pe lup, și pe Bunica.
Pe Lup l-a mecanizat la un atelier de steampunk, e dresat să o apere de diverși bărbați care ar vrea să se îndrăgostească de ea, iar pe Bunica o ține în halul în care o vedeți din răzbunare, ca să o vadă și după moarte că ea, Scufița Roșie, e mai fericită fără sfaturile ei de rahat.
Scufița Roșie nu mai vrea să iubească pe nimeni, se teme să mai lase pe cineva în inima ei, își omoară toți pretendenții în minte și fuge la primul gând cald al iubirii.
E cumva de înțeles, că ea sunt zeci de milioane de femei singure ce nu mai cred în iubire și își îneacă singurătatea într-un jgheab de lacrimi.
3.Sexul se aflǎ în minte
Nu e afirmația mea, e o declarație pe care bunăciunea de Monica Bellucci a dat-o recent pentru a argumenta de ce bărbații de 30 de ani se îndrăgostesc de femei 50+. Și îi dau dreptate. Așa că m-am gândit să vă scriu de ce îi dau dreptate.
Cel mai mare organ sexual pe care îl ai, cǎ esti femeie, ca eşti bǎrbat, nu se află între picioare. Se află între urechi. Da, da, crede-mǎ.
Și până nu înțelegi asta, vei rămâne blocat într-o versiune mediocră a vieții tale erotice, convins că problema e în altă parte – nu-i talentat partenerul, te plictiseşte aceeaşi poziție, nu e momentul, fiindcǎ aud copiii.
Creierul e cartierul general dorinței, ca sǎ zic aşa, nu corpul. Corpul e doar executantul. Poți avea țâțe perfecte, sănătate de fier, partenerul ideal în pat cu sculǎ mare – și să nu simți nimic. Sau poți intra în portal, cu ochii închiși, și să experimentezi o intensitate care te lasă fără aer.
Diferența nu e în stimulare, ci în…
… ce se întâmplă în mintea ta.
Industria pornografiei a înțeles asta de decenii și profită de pe urma faptului că majoritatea oamenilor nu au înțeles-o, hahaha!
Pornografia nu funcționează pentru că arată cururi şi pǎsǎrici – funcționează pentru că activează circuite mentale: scenariul, ideea de interzis, anticiparea sunt ingredientele brute pentru povestea pe care mintea o construiește în jurul lor, pentru fanteziile pe care le declanșează. Dacă sexul ar fi pur fizic, orice imagine a unor organe genitale ar produce aceeași reacție. Nu produce, tovarǎși, pentru că sexul nu e fizic.
Gândește-te la cele mai intense experiențe erotice din viața ta şi îmi vei da dreptate: nici una dintre ele nu a fost memorabilă pentru ce s-a întâmplat la nivel pur mecanic, ci au fost memorabile pentru context, pentru tensiunea acumulată înainte: mintea a transformat niște acțiuni fizice banale – în esență, frecări și presiuni ale unor țesuturi – în experiențe transformatoare.
Problemele sexuale pe care le au oamenii sunt în proporție covârșitoare probleme mentale.
Calm, calm, nu în sensul patologic al cuvântului, ci în sensul că sursa lor e în minte, nu în corp. Bărbatul care nu poate avea o erecție nu are de obicei o problemă vasculară – are o problemă de anxietate, femeia care nu poate ajunge la orgasm are blocaje mentale, inhibiții, incapacitatea de a se abandona.
Fanteziile sunt o altă dovadă că sexul e mental.
Oamenii au fantezii care nu au nicio legătură cu ce ar vrea să facă în realitate. Fantezii de dominare, de supunere, de anonimitate, perversiuni.
Mintea explorează teritorii pe care corpul nu le-ar vizita niciodată şi aceste explorări mentale produc excitare reală, fiziologie reală, orgasme reale. Doar cu puterea minții.
Dacǎ conştientizezi şi înțelegi că sexul e mental poți îmbunătăți incredibil de mult viața ta sexuală fără să schimbi nimic la nivel de tehnică sau anatomie. Mintea poate fi dușmanul tău cel mai mare, dar şi cel mai mare sprijin în a simți adevărata taină a sexului.
Corpul e doar instrumentul. Mintea e muzicianul.
4.Muza sexoasǎ a zeilor
Prin 1972, într-un mic apartament din New York, undeva în inima electrică a Manhattan-ului, David Bowie saliva în fața unei armence platinate din Santa Monica, care se reinventase atât de mult încât nici măcar numele ei nu mai era real. S-a uitat la ea și a rostit cuvintele care ar fi trebuit să o facă nemuritoare pentru totdeauna, spunându-i: «Vreau să-ți scriu un cântec, ce îți dorești?», iar ea a răspuns fără să clipească: «ceva ca The Yardbirds», și e tot ce a fost nevoie pentru ca unul dintre cele mai mari cântece glam rock înregistrate vreodată să se nască chiar acolo, în acea cameră.
Ea a fost Cyrinda Foxe, născută Kathleen Victoria Hetzekian, un copil de militar care supraviețuise unei familii abuzive, unui schimb de focuri între adolescenți în Texas și unei mutări în New York complet singură, unde prima ei slujbă a fost să o însoțească pe legendara și faimoasa emblemă de la Hollywood, pensionara Greta Garbo, în plimbările de după-amiază pe străzile orașului, deoarece un dealer de artă pe nume Sam Green a avut încredere să îi încredințeze cea mai privată vedetă din întreaga lume.
A pășit în clubul de noapte Max’s Kansas City și, în câteva luni, a devenit un superstar Warhol certificat, obținând o pagină întreagă în revista Life pentru stilul ei vintage în 1972, apărând în propriul film de avangardă al lui Andy Warhol, Bad, și devenind chipul și muza din spatele videoclipului „The Jean Genie” al lui Bowie, un cântec pe care el l-a scris în întregime pentru amuzamentul ei și care a urcat până pe locul doi în UK Singles Chart.
Faimosul fotograf Mick Rock a dezvăluit mai târziu că, în timpul turneului Ziggy Stardust, Bowie a fost atât de captivat de Cyrinda încât îi purta hainele, îi copia machiajul și îi împrumuta gesturile pentru propriile sale spectacole pe scenă, ceea ce înseamnă că cel mai iconic personaj rock al unei întregi generații a fost construit parțial pe o fată pe care lumea avea să o uite mai târziu.
Chitaristul trupei New York Dolls, Sylvain Sylvain, a confirmat că atunci când David Johansen a văzut-o pentru prima dată pe Cyrinda la Max’s Kansas City, a fost atât de copleșit încât s-a dus acasă și a scris „Looking For A Kiss” în acea seară, iar cei doi au devenit cuplul de aur incontestabil al întregului underground rock din Manhattan.
Apoi l-a întâlnit pe Steven Tyler, s-au căsătorit, au avut o fiică pe nume Mia, care a devenit un model și o actriță celebră, dar căsătoria s-a prăbușit sub greutatea dependenței și a haosului, iar până când lumea a încetat să se mai uite la ea, Cyrinda Foxe trăia deja din asigurări sociale și bonuri de masă, fără o casă permanentă, până când comunitatea rock pe care o ajutase să se construiască a organizat un concert caritabil la legendarul local CBGB în onoarea ei, unde atât Steven Tyler, cât și David Bowie au donat fiecare chitare care s-au vândut cu cinci mii de dolari bucata – doi bărbați pe care îi iubise, amândoi venind să o susțină pentru ultima oară.
5.Cântecul lui Bowie de care vorbeam
6.Poemul de azi
E scris de Cǎtǎlin Şuteu.
7. A murit Chuck Norris. Omagiu eroului casetelor video răgușite de către Irina Margareta Nistor:
Un tip mișto care, deși intrase în mlaștina uitării, a fost reînviat de miștourile unui mapamond întreg care i-a creionat o aură de invincibil. Nu s-a supărat, ba chiar a intrat în „ultimul rol”, promovând chiar el miștourile despre imortalitatea sa, până când Moartea s-a enervat și a vrut să ne demonstreze că tot ea e mai tare.
Motto:
Moartea a cerut o audiență lui Chuck Norris. Chuck Norris i-a acordat-o! Audiența aproape că i-a fost fatală morții!
- Chuck Norris nu face flotări. El doar împinge Pământul în jos.
- Când Chuck Norris intră în apă nu se udă, apa se Chuck Norris
- Chuck Norris nu doarme. El așteaptă.
- Doar Chuck Norris poate împărți la zero.
- Timpul nu trece pentru Chuck Norris. Chuck Norris trece pentru timp.
- Chuck Norris a numărat până la infinit. De două ori.
- Umbra lui Chuck Norris nu îl urmează — îl evită.
- Chuck Norris a aruncat o grenadă și a omorât 10 oameni. Apoi a explodat și grenada.
- Uneori coșmarurile au Chuck Norris.
- Chuck Norris poate să învingă și un perete la tenis.
- Când Chuck Norris greșește, universul își cere scuze.
- Dimineaţa, soarele îi cere voie lui Chuck Norris să răsară
- Chuck Norris a înecat un peşte în apă
- Primul om pe Lună a fost Chuck Norris. De aceea nu există nicio urmă de viaţă acolo
- Superman a pierdut pariul cu Chuck Norris. De atunci poartă chiloţii peste pantaloni.
- Doar Chuck Norris poate să trântească o uşă rotativă
- Superman, Spiderman și Batman au purtat în copilărie pijamale cu Chuck Norris.
- Dacă frica de păienjeni se numeşte arahnofobie, iar frica de spaţii înguste se numeşte claustrofobie, frica de Chuck Norris este doar firească.
- Chuck Norris s-a născut în cabana construită de el însuși.
- Doar Chuck Norris poate să aplaude cu o singură mână.
- In calendarul lui Chuck Norris se trece direct de la 31 martie la 2 aprilie. Nimeni nu îl păcăleşte de Chuck Norris.
- Când Internetul are probleme îl roagă pe Chuck Norris să i le rezolve.
- Doar Chuck Norris poate să bage pastă de dinți înapoi în tub.
- Chuck Norris a fost mușcat de un zombie. După 3 zile, zombie-ul s-a vindecat..
- Când Chuck Norris privește în abis, abisul clipește primul.
- Gravitația există doar cu permisiunea lui Chuck Norris.
- Chuck Norris nu are ADN. ADN-ul are Chuck Norris.
- Universul este în expansiune doar pentru a-i face loc lui Chuck Norris.
- Zidul Berlinului s-a prăbușit doar pentru că Chuck Norris a vrut să vadă ce e dincolo.
- Doar Chuck Norris ascultă culori și vede sunete.
- Timpul se curbează în jurul lui Chuck Norris.
- Chuck Norris nu are vârstă. Vârsta are Chuck Norris.
- Pulsarii emit radiații doar pentru că Chuck Norris clipește.
- Greșelile au învațat de la Chuck Norris.
- Când Chuck Norris cade, Pământul își cere scuze.
- Chuck Norris nu pierde niciodată. Doar decide că altcineva a câștigat.
- Chuck Norris nu are dușmani. Doar oameni care nu au auzit încă de el.
- Frica este reacția universului la apariția lui Chuck Norris.
- Chuck Norris nu face greșeli. Face experimente reușite diferit.
- Când Chuck Norris intră într-o cameră, speranța iese prima.
- Chuck Norris nu te amenință. Doar îți descrie viitorul.
- Știi că ai avut noroc dacă Chuck Norris te-a ignorat.
- Universul se oprește când Chuck Norris termină.
- Chuck Norris nu are limite. Limitele au Chuck Norris.
- Întunericul nu este lipsa luminii. Este doar locul pe unde Chuck Norris a trecut deja.
- Chuck Norris nu a murit. Doar a mai închis un capitol.
P.S. Filmele cu Chuck Norris nu erau traduse de Irina Margareta Nistor. Se traduceau singure.
8.Ah, ce frumos!
Azi, vă voi povesti despre un tablou mai puțin cunoscut publicului - “Călcătoreasa”, de Corneliu Baba, elevul preferat al lui Tonitza și unul din cei mai importanți pictori ai postbelicului românesc, pictorul regilor nebuni, al spaimelor, al arlechinilor, influențat de Velasquez, Goya, Rembrandt, “maestrul tragediei umane” care va rămâne mereu conectat cu arta dinafara granițelor țării în timp ce stilistica abordată nu este interesată de contemplație, ci induce un timp acut, imagini dramatice ce angajează privitorul.
Modalitatea în care tratează Corneliu Baba suprafața picturală , dacă ne uităm doar la jocul între lucios și mat, un detaliu de tehnică, dezvăluie virtuozitatea specifică prin care artistul se identifică. Sticla de pe masa Călcătoresei este redată printr-o pată mare de culoare mată alăturată strălucirii subtile a sticlei verzi din zona unde lumina reflectă în material. Aceasta modalitate de lucru, alegerea formatului pânzelor, preferința pentru clar-obscur creează imaginea unui Baba burghez, conservator. Contururi șterse difuz sau trăsături topite, mai mult sugerate decât redate, sunt specifice, artistul nepictând chipuri, ci conștiințe.
Portretul femeii din lucrarea Călcătoreasa se extinde la acțiunea simplă reprezentată, un firesc în care eternul feminin depășește limita contemplației și expune femeia reală, ale cărei gânduri sunt în sincron cu obiectul pe care îl impinge cu o forță fizică pe care Baba o portretizează în defavoarea unui estetic ideal. Cromatica face un subtil dar precis contrast de complementare roșu-verde în care accentul de roșu strălucește singular în binecunoscuta semnătură a artistului.
9.Oricine merge la Londra trebuie sǎ îmi aducǎ ziare
Prietenii mei au vizitat Londra și au știut ce să îmi aducă: presa britanică e unică, muștoasă și vitriolantă ca țâțele unei profesoare de flaut.
10.Meritǎ sǎ vezi One Battle After Another?
de Viorel Copolovici
Ce bucurie de film!
Nu cred că am mai văzut vreodată ca montajul să fie un personaj în sine, o prezență distinctă, generată de cadre, tăieturi și succesiuni de imagini.
Apoi, sunt prea desculț să mai zic și eu ceva despre Sean Penn. Cutremurător? Dureros de bun? Vorbe goale pentru ce face el acolo.
După aia, dacă aș fi cu sfinți și dumnezei, e posibil să fie cazul să le mulțumesc pentru Benicio del Toro. Nu numai pentru acum, în general, dar ce prilej unic!
Nu în ultimul rând, să-i transmiteți voi, care-l știe, lui DiCaprio, că mă bucur enorm pentru el și că-l felicit sincer pentru că, în sfârșit, a început să se maturizeze. Ar fi păcat să renunțe tocmai acum, are o carieră întreagă înainte.
Un singur lucru mai zic. Faptul că filmul ăsta a rupt și va rupe în continuare în anul 2026 ar trebui să fie un semn foarte bun despre capacitatea noastră de a schimba în bine și de a repara ce-am stricat.
Atât.
11.Trebuiau să facăşsi din Peaky Blinders o mizerie. A propos de noua apariție
de Emanuel Bogdan Bobic
Dacă vreți să vedeți un film incredibil de prost, creat, pasămite, ca un epilog al unui serial incredibil de bun, serviți „Peaky Blinders: The Immortal Man”.
Este sinistru. De prost.
Povestea are consistența și mirosul unei meduze suferind de osteoporoză avansată, clamydia bine transpirată și plictiseală balonată, uitată la soare.
Spoiler alert.
Anglia. 1940
Il avem pe bietul Tommy Shelby (Cillian Murphy, firește), retras la conac, singur, însoțit doar de amintirile sale triste și de stafiile trecutului (no joke!), gârbovit de regrete și remușcări. Anglia suferă, e în război, așa că avem parte și de trădătorul și hainul John Beckett (un Tim Roth, plictisit și iritat de ce e pus să joace) care vrea să distrugă economia britanică (cam 20% din PIB-ul mondial din acea vreme), urmând ca pentru asta să introducă în circulație vreo 70 de milioane de lire sterline false (adică vreo 0,05% din bugetul imperial), sosite deja colo șa, la Birmingam în port. Toată manopera e făcută, firește, la ordinul stăpânilor săi, naziștii cei mai răi.
Extrem de plauzibil.
Ei bine, pentru îndeplinirea acestui plan diabolic, răul încearcă să-l atragă în combinația asta (nu prea se înțelege de ce) și pe Duke, fiul lui Shelby (nu contează cum îl cheamă pe actor, contează că e tatuat fix ca un bombardier din Sălăjean), apoi o omoară și pe sora lui Shelby, face cât mai mult zgomot și deranj, adică exact ceea ce este logic să facă un șpion dezinvolt în vreme de război.
Oricum, poliția nu apare în acest film. Nu mă așteptam ca Netflix să nu aibă bănuți pentru câțiva figuranți.
Uite că Shelby se dezmeticește din reverii la îndemnul vrăjitoarei (!!!) Kaumo sau Zelda, depinde (Rebecca Ferguson, tot măicuță Bene Gesserit, dar cu altă husă) și, călare și cu șapca caracteristică pe cap, singura care mai are vreo legătură cu serialul, vine să facă ordine în oraș. Duel, noroi, moare răul Beckett, moare și Shelby în brațele fiului regăsit tatuat, iar bombardierii ard patriotic lirele sterline false, salvând imperiul.
The end.
Două ore pierdute.
Acțiunea propriu-zisă putea fi filmată în… hai să fim îngăduitori, douăzeci de minute. Restul filmului este o peltea decripită de poezie râncedă tip Dan Pița (știți voi, cadrele acelea luuuuungi, lungi de tot, cu culori și peisaje „căutare”, toate pline de semnificație și poezie depresivă) fiartă împreună cu dialoguri metafizice, d-alea cifrate (viață, moarte, timp, destin, lumea de dincolo, de unde venim, încotro ne ducem, dacă tot vii, ia și o franzelă și două iaurturi etc), adică exact ce te aștepți să se mărturisească la vrăjitoare un interlop din Birmingham.
Încă două observații:
Ce porci cresc ăștia prin filme de pot hali în întregime cadavrul unui adult bine hrănit? Serios, chiar nu rămâne vreun femur, vreo vertebră ceva?! Chiar papă porcii tot, tot, tot?! E al treilea film în care văd că e „rezolvat” unul așa.
Coloana sonoră, rock alternativ, post‑punk și alți triști, fără vreo umbră de legătură cu epoca sau acțiunea filmului, cred că a fost trasă la sorți.
Ghinion.
Ar fi singura explicație plauzibilă.
