Capitolul de mai jos face parte din noua mea carte “Şcoala vietzii” pe care v-o recomand cu căldură sau cu cinism, haha, fiindcă e dedicată tuturor celor care se feresc să înfrunte viața reală cu pieptul larg închis.

Puteți să comandați această carte pe emailul meu 

liviu@ncn.ro

și vă garantez c-o să merite, deja am peste 500 de precomenzi.

Astăzi despre un subiect tabu.

Nu mai pun azi poezii şi parfumuri, cǎ m-am apucat de pictat ceva interesant. Dar reluăm de luni analizele şi anchetele.

Nu toți morții meritǎ amintiri frumoase

Nu vi s-a întâmplat niciodată să mergeți forțat de context la înmormântarea cuiva despre care știți că a fost o lepră?

Nu v-a venit să înjurați în gând când, știind că ăla a fost un jeg care timp de patruzeci de ani și-a bătut la pachet mama și nevasta cu pumnul, cu cureaua, tot a doua seară, să îl auziți pe popa vorbind un sfert de oră despre „adormitul robul lui Dumnezeu, om bun și credincios, stâlp al familiei sale”?

Mama a avut ghinionul să crească la casa de copii alături de tata, așa a fost povestea lor. Dar mama a ajuns la orfelinat abia la 10 ani, când bunica mea a făcut un AVC grosolan și nu mai putea să o crească. Însă mai avea frați, chiar trei înaintea ei, pe care i-a cam durut în pulă de biata mama.

Cu unul dintre ei, unchiul meu din Cluj, mama a rămas mai apropiată. Băiatul ăsta era un personaj de poveste. Militar de carieră, nu a putut trece de gradul de maior, fiindcă era un alcoolist din ăla sentimental, șef peste stocurile Armatei, de unde ciordea decent cât să o ducă bine, dar nimic mai mult.

Mama, suflet (prea) mare, îi cauționa trecutul de chefliu, că, deh, era frate-său.

În fine, ca să nu o mai lungesc, când am venit la facultate la Cluj-Napoca, eram atât de sărac, că sigur nu îmi permiteam nicio chirie. Adică ai mei erau amărâți tare, așa că, firesc, l-au rugat pe unchiul meu să mă găzduiască într-o cameră din apartamentul său în care nu prea stătea el, că era mereu plecat, stătea doar vara-mea.

Când zic că eram tare amărât cu banii, să vă închipuiți cel mai de jos nivel. Pe ai mei cumva îi durea la banană cum mă descurc eu pe la Cluj, credeau cel mai probabil că aerul din orașul de pe Someș e suficient de proteic să mă hrănesc, că transportul în comun e gratuit și că un student de 19 ani nu are nicio nevoie, mănâncă zăpadă și se îmbracă cu hârtie igienică.

De rușine și de nevoie, am renunțat la facultatea de Jurnalistică pentru a mă duce să muncesc efectiv într-o redacție, ca să iau măcar o simbrie, să nu mor de tot de inaniție.

Am nimerit, fiindcă așa a vrut Dumnezeu, în cele mai sărăcăcioase și falimentare redacții, unde luam salariul o dată la 4 luni și atunci îl luam pe sfert, dar am nimerit în preajma unor oameni incredibil de faini care m-au învățat meserie și cu care ne împărțeam pateul Bucegi de zi cu zi.

Deși nu era un om sărac, chiar deloc, într-o zi, unchiului meu, abțiguit, i s-a cășunat că ar trebui ca eu să…

(de aici doar pentru abonatii platitori, da click pe dreptunghiul albastru ca sa ma sustii)

Subscribe now

… c