Părinţii lasă cicatrici pe suflet

Cel mai simplu este să distrugi un copil: un singur urlet nejustificat (sau nejustificabil ulterior) şi îngerul din copil cade, îşi pierde aripile şi-i cresc corniţe.

„Ţi-am zis de un milion de ori să nu-ţi mai laşi papucii în mijlocul casei!”

Să minţi este cel mai simplu lucru de învăţat – este reflexul tablei încinse a nemulţumirilor părinteşti pe care dansează copilul toată viaţa lui.

„De ce nu eşti ca ăla de la trei? Ăla de ce e premiant, tu nu?”

Părinţii îşi vor copiii croiţi după chipul şi asemănarea lor, sau măcar lipsiţi, chipurile, de grijile lor („lasă că am suferit eu destul, măcar jumătate din ce am făcut eu să nu facă”), liniştiţi şi cuminţi într-un colţ – să nu deranjeze, dar să poată fi veşnic deranjaţi: „haide, lasă ce ai de făcut, avem de lucru”.

În fond, „micul Dumnezeu” din fiecare părinte veghează plenar, atotvăzător, atoateştiutor: „eu te-am făcut, eu te omor”, „câtă vreme îţi dau un acoperiş de-asupra capului şi o pâine să mănânci”.

Relaţia stăpân-sclav, nu Părinte-Copil.

Tata, de exemplu, vroia să facă școală.

În lungul șir de urmași ai bunicului el era la mijloc: ce mari erau prea mari și-i dădeau ordine, cei mici erau prea mici să le poată executa pe ale lui. Motiv pentru care el făcea toate corvezile alături de taică-su (bunicul meu, cum ar veni): de la cărat apă la vite, la săpat via și până la arat cu plugul cu cai.

Sătul de munca brută (abrutizantă), inteligent şi dornic de afirmare, tata voia să facă școală.

Sătul de munca de unul singur, taică-su i-a hotărât un destin de agricultor. Munca de lămurire i-o făcea cu căpăstrul cailor în grajd până când tata se învinețea de fericirea de a fi un viitor agricultor. Bunicul îl lămurea pe tata că-i vrea numai binele – iar vânătăile îi aminteau lui tata că, totuși, există dragoste pe (și, mai ales, de) Pământ.

Noroc cu istețimea lui tata și dorința lui de carte: că au învins dragostea bunicului de agricultură – cu ajutorul unui învățător ce a prins drag de istețimea lui şi a reuşit să-l reînscrie din nou la școală direct în clasa a VI-a. Pe a V-a o pierduse (sau câștigase, depinde de direcţia dinspre care priveşti), arând și buchisind pe-ascuns în același grajd unde-și primea și lecția pro-agricultură măcar o dată pe lună. Ce să zic? Tata era extrem de încăpățânat (și cam tare de cap – la propriu – dacă nici măcar căpăstrul nu i-a băgat agricultura în cap) şi a reuşit să-şi rupă lanţul destinului de care fusese legat.

Dar cu ce preţ?

Aş avea eu câte ceva de zis cum rănile nu se vindecă pe interior niciodată, despre cum dragostea te poate omorî şi despre ce ţie îţi place, poate numai ţie îţi place, lasă-i pe ceilalţi în pace.

Să vă zic cum rămâi, oricât te-ai zbate, sclavul propriilor tale răni – cum le târăşti după tine ca pe nişte ghiulele şi chiar dacă mai pierzi, ţi se mai strică sau îţi mai fură alţii din ele, sunt cam singura moştenire adevărată pe care o laşi urmaşilor.

Indiferent de cum le vei fi mascat, faptele bune nu rămân nepedepsite niciodată.

De exemplu, tata  fost şi un sportiv de performanţă (ghinionul sau norocul unui accident, l-au scos de pe acest drum) - și ar fi vrut să fiu și eu la fel. Ce dezamăgire pe el (a ținut să mi-o zică peste ani): “am vrut să te învăț fotbal, dar, când am venit cu mingea spre tine, ai fugit plângând și mâncând pământul – oa-ha-ha-ha!”.

Cum vă ziceam: ce vor părinții, nu vor copiii.

În ce mă privește, cel mai greu lucru a fost să-mi țin gura. Am fost „căpăstruit” din greu, cu greu, să pricep că ceea ce-mi trece prin cap nu trebuie să-mi părăsească gura – dar nu am reușit niciodată să învăţ să tac dracului, să nu spun (azvârl, vomit) tot ceea ce am copt în minte.

Copt, clocit, fermentat – toate reprezintă aceeași acțiune a gândurilor ce se lipesc de câte o idee, strat după strat, ca sideful scoicii pe mizeria, impuritatea ce va putea deveni o splendidă perlă. Sau, dacă insişti să îţi omori ideea cu închipuiri, imaginația transformă perla în otravă.

Ține-ți gura! – toată lumea mi-a dorit asta, mai ales ca jurnalist.

Nu am reușit – nici nu aveam cum: sunt scorpion. Emblematică pentru noi este pilda broaștei rugate de către un scorpion să îl treacă lacul. „Nu te trec, că nu ești zdravăn la cap” – i-a zis broasca. „Ai să mă înțepi cu acul în mijlocul lacului și murim amândoi – eu otrăvită, tu înecat”.

„Nu” – a protestat scorpionul – „îți promit că am să fiu cuminte, că n-am să-mi folosesc acul.”

Persuadarea, puterea de convingere este o altă trăsătură de caracter foarte puternică la scorpioni – motiv pentru care broasca a acceptat să-l treacă peste lac. Numai că, exact în mijlocul lacului, scorpionul și-a scos acul și a împuns-o pe broască în cap. „Nenorocitule!” – i-a spus aceasta – „ne-ai omorât pe amândoi”. „Știu” – i-a răspuns scorpionul – „dar nu m-am putut abține”.

Da, chiar așa – nici eu nu m-am putut abține să nu-mi scot acul și să nu înțep. Iar acul, la mine, a fost limba, condeiul, verbul, verva mea extrem de spurcată.

Sau, poate, doar mi-a plăcut să mă ascult, aud vorbind?

Se zice că vorbele nu au ucis pe nimeni. Nu este adevărat. Vorbele omoară în aceeaşi măsură în care dau naştere. Umanizează şi dezumanizează.

Iar dezumanizarea măruntă (indiferenţa, nepăsarea, graba, enervarea măruntă şi meschină, când decidem că suntem mai buni ca alții, pe criterii care nu sunt măsurabile, sau sunt măsurabile doar prin filtrul nostru atotştiutor), este cea mai periculoasă.

E ca şi cum mă uit cum omul din mine dispare gest după gest.

Cum trec prin viață dar nu mai e câmp de trandafiri, ci un întreg mărăciniș

de sârmă ghimpată şi canini de câini crescuţi, grotesc, pe pe crengi de salcâm.

Și colţii-spini, spinii, smulg din mine, mă smulg și mă zdrențuiesc pe cel ce-am fost cândva.

O formă.

O formă plină cu ceva numit respect și înțelegere.

Ceva ce-am irosit în dragoste.

Mă văd trecând pe lângă cunoscuți ce-ar vrea să-mi zică o vorbă.

Vagi umbre care se topesc în crăpăturile din zid și cad prin cele din trotuar,

pas cu pas, după cum trec pe lângă ei, străfulgerați doar de privirea mea conformă:

un STAS de ignorare, de pas cu pas de dezumanizare.

Privirea mea de om grăbit s-ajung rapid doar undeva.

Mă văd cum las, ca dâră-n peisaj, siajul grabei mele:

Frânturi, deșirături și scame din omul care am fost cândva.

Mizeria capului întors într-o parte, prefăcându-se că nu observă:

Nici cunoștința, nici omul căzut în șanț și nici țiganca care-și vinde florile

să facă bani de-o ciorbă.