Pateu

În vara lui 1998, tata mi-a de ziua mea 100 de mărci, să am bani de buzunar la Sânnicolau, unde trebuia să stau două săptămâni la practică arheologică, obligatorie pentru studenții care tocmai terminaseră anul I al facultății de istorie. Colegii au fost oarecum surprinși când m-au văzut coborând din tren cu mâna-n cur, în condițiile în care unii veniseră cu rucsaci burdușiți de merinde.

În ciuda trezirilor la ora 5,00 și a săpăturilor în câmp deschis, sub un soare dogoritor, primele câteva zile au fost faine. În timp ce alții balotau în șanțuri pateuri și conserve de fasole boabe, eu mâncam în oraș. Grătar cu cartofi și salată, șnițel de pui, pizza, cașcaval pane, ce se mai găsea. Și fiindcă ieșeam aproape în fiecare seară la o terasă la bere, în mai puțin de-o săptămână mi s-au terminat banii.

La început am mâncat mere verzi direct din pom și am băut apă de la cișmea. În camera pe care o împărțeam cu ceilalți colegi erau, din fericire, suficiente rezerve de pălincă de Baia Mare. De fapt, băieții erau cazați într-o încăpere cu paturi suprapuse, ca-n armată, iar fetele în cealalta. Stăteam într-un fel de cămin muncitoresc. Toaleta cu patru wc-uri și patru chiuvete, dintre care două mereu înfundate, era la comun.

Trebuia să mai fac rost de niște bani, așa că mi-am vândut geaca neagră de blugi, a cărei croială imita o haină de piele, cum purtau rockerii. Era faină, din Germania, am luat 20 de mărci pe ea. Banii ăștia trebuiau însă drămuiți cu mai multă grijă. M-am dus la un magazin și mi-am luat 10 conserve, pentru dejunurile sub cerul liber, deasupra locuințelor din neoliticul târziu. N-am găsit cine știe ce, mai mult ceșcuțe, doze de bere și obiecte din epoca noastră, aruncate de oameni pe câmp. Pentru prânz am început să merg la cantina căminului, unde gătea o bucătărească din Beșenova, grasă, rumenă cu bonețică albă, care înjura în bulgărește. Mâncarea era simplă, muncitorească, servită în farfurii de aluminiu, dar cu o porție de săturai: iahnie cu pită, ciorbă de gulie, cartofi fierți cu mazăre, mămăligă cu smântână, polonezi fierți cu muștar, chestii d-astea.

În ultima seară ne-am dus la ștrandul cu apă mirosind a petrol, dar tocmai atunci, din nu știu ce motive, bazinul era gol. Am băut câteva beri, până s-a făcut seară. Un paznic ghiduș ne-a întrebat dacă nu vrem să ne facă intrarea, contra unei atenții modice, la un club de striptease, care funcționa în apropiere. Am intrat acolo în bermude și într-un tricou al naționalei Germaniei, cu numele lui Klinsmann pe spate. Lumina stroboscoapelor scotea în evidență literele albe care formau cuvântul ”Malibu” de pe șlapii mei albaștri. Cred că mai aveam bani cel mult de-un pachet de Viceroy, adică în jur de 13.000. În club dansau trei moldovence sau ucrainience cărora ceilalți clienți, cu precădere șoferi de tir, le băgau bani în bikini și în sutien. Una a venit să danseze și la masa noastră. Chiar dacă în esență eram niște studenți sărăntoci, întrebarea ”У вас есть деньги?” (”Aveți bani?), mi-a cam zgândărit orgoliul. După răspunsul meu afirmativ, Natașa, pentru că astfel ni s-a prezentat, a început să se unduie lasciv și să ne adulmece ca o felină interesată de desert. Era prima fată la care am văzut implant de silicon în buze, ceea ce o făcea să semene cu o ventuză de desfundat țevi. Frumusețea ei nativă pălea în fața măștii de vampă sofisticată și a materialismului gregar cu care ne-a abordat. În timp ce dansa aveam impresia că e o păpușă gonflabilă care se dezumflă ușor pe ritmurile piesei ”Bitter sweet symphony”. Muzica nu se prea potrivea cu atmosfera din club. I-am băgat în sutien, pe la spate, o bancnotă de 10.000 de lei, dar i-am scos, cu o abilitate pe care nici nu mă știam capabil, două de 100.000, cu Grigorescu. Le-am făcut cinste comesenilor cu un rând de bere, i-am plătit și ei o băutură, după care ne-am tirat, pentru că dimineața trebuia să mergem la tren. Natașa s-a retras spre garderobă, cărând o sticlă de șampanie de parcă era fata cu ulciorul pe umăr de pe bancnota subtilizată. Paznicul adormise în ghereta sa în timp ce se uita la reluarea emisiunii ”Prețul corect” de la Pro TV. Din bucătăria muncitorească venea un miros de ciorbă de varză. În sticla de doi litri de lângă pat mai erau câteva guri de pălincă. Mă gândeam dacă peste 2000 de ani vor mai exista alți zvăpăiați  care să sape după satele și orașele în care ne-am dus viața, după conservele de pateu pe care le-a înghițit ogorul dintre Sânnicolau și Saravale, după ultimele două monede de 500 de lei pere le mai aveam în buzunarul pantalonilor scurți sau după caseta cu Doru Stănculescu pe care și-a uitat-o pe masă un coleg ce plecase c-o zi înainte. Era sfârșit de iulie și noapea caldă a fost brăzdată subit de-un vânt rece și plăcut. Am adormit ascultând șuieratul trenurilor din depărtare.