Plicticosul Național Liberal - Oprea de la PNL

​Nu am să mă avânt în analize docte în ceea ce privește alegerea generalului Ciucă în fruntea Partidului Național Liberal. Am spus-o deja, sunt privitor al unei Olimpiade a prostiei, proba de omorât PNL viteză. Dar am să scriu despre natura umană, mai precis voi pune în paralel câteva destine istorice. Am să comentez puțin, am să vă las să judecați singuri.

​România Mare a fost făcută de oameni mari, într-o conjunctură total potrivnică până în ultimul ceas. Oamenii mari și interesele câștigătorilor primului război Mondial au dus la un rezultat pe cât de surprinzător pe atât de favorabil.

​Dintre acești oameni mari, doi generali (cevamai târziu deveniți mareșali) – Averescu și Prezan. Doi militari excepționali, două destine a căror tangentă a însemnat eroismul militarilor români pe front și crearea României Mari, dar două conștiințe total diferite, doi dușmani declarați și două caractere total diferite. În timp ce unul dintre ei s-a retras cu demnitate după război, considerând că așa trebuie să facă un militar, al doilea a considerat că trebuie să amestece lucrurile și s-a implicat politic.

PREZAN, MILITARUL

Constantin Prezan este generalul care a fost Șeful Marelui Cartier General în perioada de glorie a Armatei Române din timpul primului razboi mondial. A condus cu toata știința și priceperea sa armata într-un moment în care soarta României putea sa ajungala extreme – dispariția statului român pentrutotdeauna sau reîntregirea sa. Constantin Prezan a absolvit școli militare din România și Franța dar a trecut și printr-o experiență germană, fapt care l-a facut să cunoască din interior armata cu care avea să se lupte timp de cațiva ani. Prezan nu a apărut de niciunde. Avea deja experiența unei conflagrații importante, al doilea război balcanic, în care își dovedise forța și curajul. În momentul numirii la șefia Marelui Cartier General, „Armata și-a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan”, dupa cum spunea Nicolae Iorga. Prezan a adus lângă sine tineri militari profesioniști, printre care și pe Ion Antonescu, cel care avea să se autoproclame conducător al statului în cel de-al doilea război mondial. Sub coordonarea și comandalui Prezan, a fost elaborat planul ofensiv din 1917. Aveau să urmeze încleștările de la Mărăști, Mărășești și Oituz, fără de care azi am fi trait într-o altă țară, cu un alt nume. La finalul războiului, Constantin Prezan, cu conștiința datoriei împlinite, și-a dat demisia și a părăsit viața publică, mâhnit și de întorsăturile politice. Retras la moșia sa din satul Schinetea, Vaslui, a devenit în 1930 Mareșal al României și chiar i s-a propus de două ori să fie prim-ministru, a doua oară în 1940, de către fostul său subordonat Ion Antonescu. A refuzat însă ambele propuneri -  se pricepea la arme, nu la politică! În 1943, Constantin Prezan a murit la conacul său și tot acolo a fost înmormântat. Într-o notă către familie, mareșalul Prezan a solicitat o înmormantare simplă, de ostaș, fără coroane, fără praznic și fără discursuri. La înmormantare au venit însă și Ion Antonescu și Regele Mihai. Crucea sa, pe care chiar el o desenase în timpul vieții, a dispărut în timpul regimului comunist, astfel că mormântul Mareșalului Erou Constantin Prezan nu a avut cruce timp de zeci de ani. Abia dupa Revoluție a fost pusă o cruce, dar nu de către statul român, ci de către Olga Macarie, nepoata Mareșalului.

AVERESCU, MILITAR ȘI OM POLITIC

Istoricii vorbesc despre o dușmănie de moarte între Prezan și un alt general – erou, Alexandru Averescu, intrat însă în politică după terminarea războiului. Alexandru Averescu a făcut cursuri militare în Italia, apoi a fost trimis atașat militar la Berlin, o experiență ce îl va ajuta în cunoașterea armatei cu care se va confrunta în primul război mondial. Reîntors în țară, deține funcții importante în Armată, ajungând chiar ministru al apărării într-o perioadă nefastă. În 1907, din această funcție, a fost cel care a organizat practic represiunea răscoalei țăranești. La ordinul său, a fost folosită împotriva țăranilor chiar și artileria grea, răscoala încheindu-se cu moartea a peste 10 mii de oameni. Peste numai 10 ani, geniul său militar avea să iasă la iveala. În fruntea unei armate prost dotate cu armament și de multe ori lipsită de hrană, Averescu reușește două dintre cele mai strălucite victorii din istoria militară a României, la Mărăști șila Oituz. “Tata Averescu”, asa cum ii spuneau ostașii, a reușit să însuflețească trupele și, în ciuda tuturor dezavantajelor, germanii au pierdut două bătălii care se vor dovedi a fi fost decisive în încheierea unei păci care a dus până la urmă la înfăptuirea Marii Uniri! În urma fenomenalei victorii de la Mărăsti, în care ostașii români au luptat inclusiv la baionetă, presa din țările aliate exulta. The Times scria că„Singurul punct strălucitor în Răsărit se găsește in România, unde armata reconstituită atacă viguros frontierele Carpațior, obținând succese apreciabile.” Iar ministrul francez al apărării își exprima omagiul: „Armata franceză a aflat cu bucurie despre frumoasele succese ale armatei române (...) Rog trimiteți felicitările cele mai calduroase și urările cele mai vii ale soldaților francezi către frații lor de arme.”  Dacă ar fi trăit în zilele noastre, despre generalul Averescu s-ar fi spus cu siguranță, că se află pe primele locuri în topul încrederii. De aceea, se și zvonise, pe fondul marii sale popularități, că ar dori să îl dea jos pe Regele Ferdinand și să conducă România. Atunci când zvonul s-a intețit, a decis să demisioneze, numai că, cu tactul și cu farmecul său, Regina Maria, conștientă de cât însemna Averescu pe front, i-a înapoiat demisia spunându-i: “Ia-o, că mă arde!”

Poate că din nefericire, Alexandru Averescu și-a dorit mai multă putere, astfel că a intrat în politică -  dupa războiul al cărui erou este, a ajuns chiar de trei ori prim-ministru, iar rezultatele guvernării sale au fost extrem de slabe. Tot implicându-se politic, a contribuit la venirea nefastă pe tron a Regelui Carol al II-lea, care, drept multumire, și nu pentru eroismul dovedit, îl ridică pe Averescu la gradul de Mareșal. Alexandru Averescu a murit in 1938 și a fost înmormântat alături de ostașii săi în mausoleul de la Mărăști.

​Sunt două destine diferite, de eroi militari ai României. Azi îi onorăm împreună pentru un moment luminos al istoriei noatre – Marea Unire, desi Prezan și Averescu au fost atât de diferiți. De ce această prezentare, a celor doi mareșali? Păstrând proporțiile, voi pune în paralel, foarte pe scurt, alte două personalități militare.

​Zilele trecute, am aflat despre moartea generalului Niculae Spiroiu, ultimul ministru al apărării militar din România. După el au urmat miniștrii civili, cei care au desăvârșit pregătirea României pentru intrarea în NATO. S-a retras demn, cu datoria de militar făcută exceptional. Nu a mai vrut alte măriri, nu a mai avut nevoie de ieșiri în public, nu s-a afișat cu oameni politici – a rămas curat!

​Un alt fost ministru al apărării, Nicolae Ciucă, despre care se spune că a fost un militar excepțional, școlit și peste hotare și cu experiență majoră în teatre de operații, tocmai a devenit președinte al Partidului Național Liberal. A intrat deja până la brâu înmocirla politicii românești, vor începe curând și înjurăturile pe față, cu tot respectul pe care i-l arată acum toată lumea. Nu știu ce visează generalul Ciucă sau ce visează alții cu generalul Ciucă, dar în termini militari cunoscuți nu spun decât că va fi doar carne de tun. Băieții ăștia din politică sunt pe bani, generale! Iar la un moment dat te vor tăvăli rău de tot și nu te va mai spăla nimeni. Păcat de uniformă!

​Acum, iată! Are și PNL-ul un general Oprea!