Propunere de decoraţie de merit: Conflictual şi mitocan

de Victor Lungu, jurnalist

Avem voluptatea conflictului: îl cultivăm și îl savurăm. Societatea noastră a fost dintotdeauna parcă ruptă-n două. Evenimentele din ultimii ani, cu ajutorul neprecupețit al mass şi social media, doar au adâncit falia și au făcut-o nevindecabilă.

Oricât de mic ar fi grupul (bula socială), „dialogul” se poartă numai de pe poziții antagonice, din spatele „zidurilor” (mamele fiind principalele beneficiare ale argumentației). Societatea românească are un apetit conflictual de nesăturat, de nepotolit. Hrană pentru ne-minte, ne-omenie şi maculatură...

Clivajul este net. Suntem ceea ce suntem în funcție dinspre ce

parte vine înjurătura.

Putem fi „democraţi”, ori „reacţionari”. „Vaccinişti şi botniţari”, „slugile ocultei mondiale”, „sorosişti de-ai lui bilgheiţ”, ori „idioţi utili”, „putinişti”, „îndoctrinaţi”, „bigoţi”, „ţărănoi needucaţi”.

Păi, ori suntem „nostalgici” (comunişti), ori suntem „pro” (capitalişti). Ori „filo”, ori „anti”. „PUIE MSD”, sau „PUIE MNL”. Corecţi politic, ori fascişti, maoiști, staliniști, legionari. Ecologiști ori vânduții mafiei lemnului.

Diferența dintre „stânga” și „dreapta” este o linie atâta de subţire, încât basculează rapid, interlocutorul intrând rapid în categoria celor care vor fi daţi în vileag.

În mod clar mi-au scăpat multe poziții din acest „Nomenclator de opoziţii” – fiecare îl poate completa după bunul plac sau fantezie. Eu am înșirat doar câteva dintre faliile ideologice, de atitudine și de orientare.

Mai gravă este însă falia comportamentală.

Parcă putem vorbi despre două societăți (culturi?) româneşti: una a mitocăniei şi una a decenţei (există și decență în România, fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri au măcar o imagine a acesteia în minte – nu aș vrea să o alterez cu propriile-mi opinii şi/sau opțiuni).

Partea proastă cu mitocănia este că a devenit un merit în România.

Este gustată, afișată, etalată, revărsată, deversată pe toate canalele mass şi social media: produce audiență, glorie şi bani. În plus, față de ceea ce se arată ca fiind etalon de reușită în viață, nu există post de televiziune care să nu aibă pe statul de plată cel puțin un mitocan de serviciu.

Că e e one-man show, că e invitatul de serviciu, că e excepţionalul „analist”, nu contează, sunt convins că toţi aceştia, în viaţa lor de toate zilele, sunt niște oameni delicaţi şi simţitori la „naturelul” lor. Care, după ce scot ceea ce scot pe gură în direct, se duc acasă la propriii părinți, sau la soție sau soț, și/sau propriii copii – să le spună gingășenii.

Să presupunem că mitocănia de la serviciu este doar o meserie, un rol până la urmă – o cerință a condițiilor de necesitate create de către mitocănia nativă. Din care s-a născut mitocănia ca vocaţie. De a ajuns bădărănia un semn de vitalitate intelectuală și politică.

Extazul mesajului emis către populație nu se mai poate obține decât prin trivialitatea cât mai groasă şi mai viscerală.

Căci este clar că atât cocalarul intelectual, cât și cel politic transcend delimitările ideologice: ca la ușa cortului se vorbește atât pe „limba democrată”, cât şi pe cea „reacţionară”.

Atât de „merituoasă” a ajuns mitocănia în România încât mă mir că nu s-a gândit nimeni s-o transforme în decorație.

Am găsi preşedinţi care să acorde şi astfel de „cocoraţii”.

Şi că tot vorbeam despre starea de „conflict” şi despre cea de „merit”, cum zilele trecute (pe 25 martie) s-au împlinit 200 de ani de atestare „poliţienească”, aş vrea să vă dau un exemplu despre cum o situaţie conflictuală a dat naştere unui regulament organic. Pe merit.

Sătul să mai plătească pentru crailâcurile mai tânărului C.A. Rosetti, domnitorul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, a emis o „Condică Poliţienească”, document prin care a reglementat atribuţiile şi organizarea primei structuri centralizate cu activităţi poliţieneşti („Înalta” şi „obişnuita” poliţie). Şi, pentru a se arăta cine-i domn şi cine slujbaş, s-a reglementat tonsura standard a viitorilor poliţişti.

Rosetti, obişnuit să chefuiască din greu pe banii domnitorului, a avut neplăcuta surpriză ca, într-o zi, exact când nu pentru băutură, taraf şi femei îi trebuiau banii, să fie refuzat la plata datoriilor. Refuzul era un moft al domnitorului, dar a fost tratat cu frustrare.