Regele pǎrinților

Știți diminețile acelea câns n-ai dormit deloc după un chef monstru, știi că ar trebui să dormi, dar pune cineva o melodie, mai desfaci o bere și cheful să relansează pur și simplu mai dihai decât cu o seară înainte.

Așa am pățit și eu azi dimineață, după ce terminasem Ciuleandra. Am zis că dorm două-trei ore și, după un duș frugal, am zis să mă duc până în garaj să caut să văd dacă am o pensulă anume și n-am mai ieșit de acolo până acum.

Dar ce oboseală bună! Am terminat “Regele părinților”, a treia carte redesenată de filcăi, echivalentul calului sau regelui de Verde/Inimă Neagră. 

E un tablou straniu. Tema e incomodă total.

Un copil bondoc cu o mină răutăcioasă își plimbă părinții în lesă într-un gest de dominație totală. Lesa e frumoasă cu ștrasuri albastre, strălucitoare, părinții nu protestează la acessta inversare a ierarhiei familiale tot mai des întâlnită în societatea noastră.

Am folosit un impasto mai agresiv, mai brut, fiindcǎ nu am simțit nevoia unor detalii şmecheroase, pânza transmite o tensiune psihologicǎ teribilǎ. Cel mai subtil element de creație este faptul cǎ şi pǎrinții sunt “încătușați” de către regele-copil chiar dacă ei au deja lesă. De ce? Ca să nu divorțeze. Divorțul e azi una dintre cele mai teribile frici neverbalizate ale copiilor. Nu când li se întâmplă, fiindcă atunci nu mai au ce face, ci potențialul lui, fiindcă e un lucru pe care până și copiii dominanți nu îl pot controla, dar auzind la școală alți colegi că părinții lor au divorțat și ce rea a devenit viața lor, copiii își fac un bau-bau mental din divorț. 

„Regele Părinților” e o declarație de intenție artistică menită să vă bage definitiv în cap că eu nu voi picta niciodată lalele în vază. Eu pictez IDEI.

Da, lucrarea mea vorbește despre inversarea autorității în familia contemporană, dar nu semnez o critică moralistă de genul „copiii de azi sunt răsfățați, dom’le”.

E mai… complicat. Copilul-rege despre care fac vorbire prin culori aici nu e fericit – e un tiran accidental, produs al unei abdicări. Regii familiei, mama și tata, au abdicat de lene sau oboseală sau stres de la rolurile lor.

Părinții s-au pus singuri în patru labe în societatea de azi, permițându-le copiilor să li se cace în cap. Sunt convins că știți și voi nenumărate cazuri.

Simbolul cărții de joc (Regele de pică) mută lucrarea mea din registrul realist în cel alegoric — nu e o scenă de familie, e un arhetip modern. Pica e culoarea puterii și a morții nu numai în tarot, ci și în alte jocuri de cărți.

Copilul din pânza mea e o figură a puterii necâștigate, a autorității primite fără inițiere. Eu însumi am fost un copil dominant, parentificat prea devreme. Mi-am dominat părinții, nu cu răutate sau ceva, dar fiind inteligent și ei prea puțin fermi, am făcut doar ce m-a tăiat capul. Și asta nu m-a ajutat prea mult la începuturile vieții mele mature, o să vă povestesc într-o zi de ce.

Norocul meu e că nu am dat-o de gard de prea multe ori și că am prețuit mereu libertatea de a fi pe picioarele mele.

Astăzi, eu sunt un părinte iubitor, dar ferm. Nu voi ajunge niciodată în lesa copilului meu, fiindcă nu asta e datul vieții.

PS: Fac acest exercițiu de prezentare a tablourilor din expoziția mea și pentru că am aproape 300.000 de cititori aici, dar mai ales pentru că mulți dintre voi, cel mai probabil, nu veți putea fi în București între 16 aprilie și 10 mai, la Galeria Kulterra.

PS2: Cine a crezut că redesenatul unui pachet de cărți dintr-un joc plebeu e… o joacă s-a înșelat. Pictez pentru creierele și inimile voastre, nu pentru ochi.

Susține-l pe inegalabilul Liviu Alexa și tu, dacă nu o faci! Nu mai sta pe mocǎngeală!