Vânturelul

de Goran Mrakić, prozator, pasionat de aforisme satirice, suporter înfocat al Poli Timișoara

În momentul în care a aterizat pe acoperișul garajului, toți porumbeii din zonă au zbughit-o care-ncotro. N-aș fi știut ce e, dar l-am recunoscut din cărțile de joc pentru copii - vânturelul roșu, o specie de șoim.
De ce tresare omul când vede în plin oraș o pasăre răpitoare? Doar pentru că e o apariție rară sau pentru că-i respectă semeția pe care el a pierdut-o de mult? Sau pentru statutul de vânător care nu depinde de mila nimănui, spre deosebire de orătăniile domestice?

Privirea lui pătrunzătoare descrie intransigența libertății. Neîncrederea pe care o afișează față de celelalte ființe ține de o superioritate ontologică. Frica, acest arsenic care ne otrăvește zilnic în imensa grădină zoologică pe care o numim civilizație, îi e necunoscută. El ia ce îi trebuie, când îi trebuie și fix cât îi trebuie, nici mai mult, nici mai puțin. Cruzimea lui provine din ordinea firească a lucrurilor. Mi se pare incredibil când descopăr că bătăile sale rapide din aripi au fost denumite în popor drept ”zborul Sfântului Duh”.

Privindu-l, încerc să-mi imaginez lucruri mai înalte. Mă gândesc foarte des, aproape zilnic, la definiția dată de Blaise Pascal lui Dumnezeu: ”Dacă se poate imagina o ființă decât care ceva mai mare nu poate fi imaginat, atunci aceastăființă există cu necesitate. Iar acestă ființă este Dumnezeu”. Simt însă că mintea mea nu poate face față acestei uriașe presiuni, am nevoie de lucruri mai mici, de simboluri accesibile plebeilor spiritului. Și eu și vânturelul roșu facem parte din aceeași împărăție, sîntem două puncte în acest cosmos infinit, dar, totuși, câtă diferență structuralăîntre noi!

Mă bărbieresc privindu-mă cu compătimire în oglindă. Observ câteva fire albe, primii ghiocei ai bătrâneții. Nu pot săgăsesc nici o legătură cu îndrăzneala esențială a vânturelului, a vetrușcii de pe garaj.

Sîntem niște cârtițe raționale, mândre de contractele sociale pe care le-am semnat cu îmbâcseala propriului sânge. Stăm și așteptăm, singuri și responsabili, în vizuinele noastre întunecate.

Poate că unul din motivele pentru care m-am hotărât să țin postul paștelui e și acela că am uitat să vânez.