Opus nr. 693 - Licuricii care pâlpâie moartea noastrǎ
Vorbeam ieri cu o prietenă — foarte deșteaptă, cu un job foarte important în mediul corporatist, dar foarte normală la capăt, și ea, și soțul ei — despre temerile pe care le avem ca părinți vizavi de viitorul incert în care copiii noștri o să se maturizeze.
Și eram amândoi de acord, într-un fel sau altul, că nu mai putem să le pretindem să ne adopte ca modele: să citească cât am citit noi, să muncească cât am muncit noi, să sufere cât am suferit noi.
Pentru că timpurile nu mai sunt absolut deloc aceleași. Nimic nu mai e la fel, de fapt, în aceste timpuri. Nici măcar conflictul dintre generații.

Nu mai este doar eterna poveste a tinerilor rebeli care sfidează valorile conservatoare ale părinților, ca un fel de febră trecătoare pe care maturitatea vine și o vindecă de la sine.
Între generația mea, sau cele puțin mai mari, și generațiile de 21, 23, 25 de ani nu mai e vorba de o prăpastie, de o falie tectonică, de o ruptură de paradigmă în interiorul căreia să mai putem trăi cumva în aceeași lume, ci pur și simplu de realități paralele.
Aceste realități paralele se mai întâlnesc foarte, foarte, foarte vag undeva pe piața muncii. Și acolo discutăm de segmentul vulnerabil între 15 și 29 de ani — care, așa cum observa foarte bine chiar Cristian Grosu în numărul 69 al revistei „Cronicile - Curs de Guvernare”, a fost transformat fără voia sa în paratrăsnetul perfect pe care se descarcă absolut toate eșecurile structurale ale societății românești aflate în derivă.
Paranteză scurtă: vă recomand să vă abonați la revista „Cronicile Curs de Guvernare”, o revistă trimestrială de 54 de lei, pe care o puteți găsi la Inmedio sau comanda de pe site-ul lor. Nu trebuie să fiți de acord cu abordările progresiste sau cu optica celor ce scriu acolo, dar vă asigur că merită să vă lărgiți perspectivele, fiindcă este, în acest moment, probabil cel mai elevat produs media din România.
Revenind.
Tema analizei mele de astăzi se referă la acest colaps și la România în care sistemul educațional a devenit un soi de muzeu prăfuit. Căci școala românească a rămas captivă într-o logică a industrializării, sau în logica învățatului mecanic, producând forță de muncă docilă pentru un secol care s-a încheiat de mult.
Copiilor noștri li se vinde iluzia că memorarea mecanică și conformismul le vor asigura un contract social stabil — culmea, exact în zilele în care inteligența artificială explodează de la o lună la alta. I
ar acești tineri sunt aruncați cu cinism și miserupism într-o piață a muncii pe care ei nu o înțeleg și care nu-i dorește în forma lor actuală de pregătire, căci competențele cu care ies de pe băncile școlii sau facultății se dovedesc, chiar la primul interviu, fie irelevante, fie perisabile.
Un refuz la interviu generează frustrare din partea tinerilor. Dar frustrată este și piața muncii, care nu reușește să angajeze.
E o inerție cronică, dar vreau să vă spun că nu e neapărat o dovadă a lenei generaționale. Ăsta e un discurs public foarte ușor de grohăit dacă vrei să câștigi aplauze.
După părerea mea, discutăm despre ceva mai trist: despre paralizia socială a copiilor noștri, care realizează pe nepişate că uneltele intelectuale sau sociale pe care le-au primit în școală sunt complet inutile pentru a supraviețui — și atunci refuză să mai muncească. Și, mai rău, refuză să studieze.
Sunt generația paratrăsnet, acești tineri între 15 și 29 de ani. Pe ei ne vărsăm nervii și frustrările, dar uităm că și noi suntem de vină pentru felul în care țara a ajuns în halul ăsta — în care, așa cum spune foarte bine Eurostat, în iulie 2026 unul din trei români sub 25 de ani care au căutat de lucru nu au găsit.
E foarte ușor să le dăm peste nas. Scoatem repede din teșcherea testele PISA pe 2025, care arată că în România 52% dintre elevii de 15 ani sunt sub nivelul minim la matematică, 48% sunt sub nivelul minim la citire, 46% la științe — adică sunt copii care nu pot calcula o reducere de preț dacă le-o ceri acum, nu pot scoate dintr-un text de o pagină ideea relevantă a ceea ce au citit.
Puneți aceste cifre îngrijorătoare lângă ipocrizia sistemului educațional românesc. Căci în iulie 2026, 81,6% dintre absolvenții promoției curente au luat bacalaureatul — cumva, una dintre cele mai bune rate din ultimii 17 ani.
Ha ha ha! E însă o discrepanță falsă între cifre, pentru că PISA măsoară cât de educată e cohorta, iar bacul măsoară supraviețuitorii. Între 15 ani și 18–19, până la bac, sistemul românesc îi pierde pe drum pe o grămadă dintre ei. Iar statul cretin raportează doar rata de promovare a celor rămași.
Expresia „analfabetism funcțional”, pe care o mestecă gomoșii de ziariști prin interviuri sau analiștii pe la televiziuni, ne poate face să credem că problema copiilor noștri este culturală sau școlară. Poate că a fost. Între timp a devenit o problemă economică. Fiindcă acești copii care nu pot să extragă informația dintr-un text sau nu pot rezolva o problemă elementară mai au puțini ani și se vor transforma în adulți, devenind angajați, contribuabili, alegători și consumatori. Mai vedem dacă antreprenori sau funcționari.
Dacă țineți minte filmul „Inception”, în care la un moment dat, în planul subconștientului, personajele aveau puterea de a șterge sau de a schimba locul unor blocuri, unor zgârie-nori sau unor poduri: și noi suntem într-un set de „Inception”.
Dar nu suntem vis în vis, ci în mijlocul unui haos profund.
Avem mai multe axe pe care trenurile vin unul spre celălalt.
De exemplu, știm cu siguranță cât de slabă e calitatea capitalului uman românesc. Pe de altă parte, vedem ceva interesant: un tren care vine cu viteză tot spre noi, și anume schimbarea violentă a naturii muncii.
Prin anii ’90 ne dădeam mari cu lohnul: aveam un avantaj competitiv prin costul salarial cât de cât mic.

Apoi făceam outsourcing în IT — în fine, munci repetitive.
Încetul cu încetul a intrat automatizarea industrială, care a lovit în primul rând brațele cu care aceste munci repetitive se făceau.
Dar AI-ul a făcut ceva și mai pervers: în loc de brațe, a lovit creierele. A standardizat munca intelectuală.
Și dintr-odată translatori, designeri, copywriteri, specialiști în marketing se văd amenințați de programe de inteligență artificială. E primul val.
Automatizarea industrială pare să fi fost o mică ploaie temporară față de cataclismul pe care îl aduce cu sine inteligența artificială, care deja a ajuns să înlocuiască în firmele de IT departamentele de junior și mid-level.
În 2026 și de acum încolo nu-i destul să ai diplomă. Nu-i destul să știi, de exemplu, să codezi. Începe să conteze ce știi efectiv să faci cu mintea ta, astfel încât inteligența artificială să nu te poată înlocui.
Ca rahatul să fie și mai puturos, inteligența artificială nu lovește doar în tinerii care abia intră, poate insuficient pregătiți, pe piața muncii, ci lovește deja în generațiile care se află pe piața muncii și care trebuie să se adapteze unui nou fel de gândire și unui nou tip de economie. Iar ei o fac foarte încet sau chiar refuză să o facă.
O vreme vom „rezolva” și noi, cum au rezolvat și alții, problemele superficiale ale lipsei de forță de muncă importând nepalezi și pakistanezi.

Dar după ce se umplu locurile din restaurante sau de pe șantiere, rămânem cu aceiași cartofi fierbinți în mână.
Pentru că vom avea nevoie de sute de mii de lucrători care să opereze într-o economie digitalizată. Avem nevoie de ingineri de vârf, avem nevoie de profesori și mai excelenți decât excelența de azi, avem nevoie de manageri industriali, de antreprenori tehnologici. Ce vom face atunci?
În secolul XX părea mai ușor: productivitatea se lega de corpul omenesc — cât poți ridica, cât poți produce, câte ore poți să stai pe linie, în câte schimburi poți lucra.
În acest secol totul va fi despre creiere, despre atenție, despre creativitate, despre adaptabilitate, despre — cum se zice acum, mai nou — reziliență, dar din aia psihică. În fine, despre capacitatea de a decide.
Dar vai, prieteni, când omenirea e să aibă ghinion, are până la capăt. Exact când economia lumii are nevoie de cea mai sofisticată versiune a omului, ei bine, omul trăitor pe acest pământ e tot mai fragil, mai îmbătrânit.
O să pară naiv când spun că nu libertatea presei ar trebui să fie problemă de siguranță națională, nu manipulările Rusiei trebuie să fie problemă de siguranță națională, ci școala românească.
Ea ar trebui să devină, în capul celor ce ne conduc, asemănată unei infrastructuri economice, așa cum sunt autostrăzile, telecomunicațiile sau energia.
Ba aș îndrăzni să zic că educația românească e mai importantă decât astea.
Fiindcă autostrăzile le poți face chiar și în 10 ani, așa cum se întâmplă în România. Un centru de date îl poți face în doi ani sau într-un an, dacă ai bani.
Dar un copil de 10 ani care învață prost, e educat prost și crește prost nu poate fi reasfaltat mental la 30 de ani.
Avem o problemă de perspectivă de 40 de ani încoace. Am desconsiderat educația mai ceva decât biserica, am transformat educația într-o cheltuială socială mâncătoare de bani. Și deși aveam în față, sub nas, faptul că pruncii pe care România i-a educat prost acum 10 sau 15 ani sunt astăzi forța de muncă inutilă pe care companiile o refuză, nu înțelegem nici în al paisprezecelea ceas că pruncii pe care îi educăm prost astăzi o să fie oamenii de la care vom avea așteptări, cărora le vom cere să concureze mâine cu inteligența artificială, cu robotica sau cu economiile asiatice.
Diferența dintre școală și economie e că la școală te mai poți duce la un “re”, să mai dai o dată o corigență. Dar în economie nu există corigențe.
Când îi mai înjurăm pe cei din generația 15–29 ani — cel puțin în România, mă refer — să nu uităm și de jaful intergenerațional la care am asistat fără să intervenim, prin instalarea sindromului de viață activă scurtă în economie a “bătrânilor”.
Am început în anii ’90 cu minerii, apoi cu pensionările anticipate din fabricile care nu mai livrau, apoi cu pensionările anticipate din poliție, justiție, servicii secrete.
Și astăzi avem așteptări de la tineri să susțină un sistem de pensii obez, să finanțeze un stat social — fraierindu-i, pentru că avem deja certitudinea matematică că, atunci când bieții de ei o să ajungă la rândul lor la vârsta pensionării, sistemul va fi intrat deja în colaps. Practic, cu nesimțire și cinism, vrem să-i băgăm în lanțurile unei sclavii fiscale și să-i punem să vâslească într-un viitor întunecat, la capătul căruia e o cascadǎ în care se vor prăbuși și vor muri.
Mi-a venit în cap azi-dimineață o metaforă pentru acești tineri, din rândul cărora va face în curând parte și băiețelul meu.
Ei nu sunt niște rebuturi leneşe, ci niște licurici — niște semnale de avarie pentru întreaga civilizație, în întunericul ce s-a așternut asupra minților noastre.
Nu avem niciun drept să-i judecăm prin lentilele neșterse ale unui trecut trist pe care îl idealizăm în mod ipocrit. Nu avem niciun drept să-i înjurăm că refuză mizeria și munca toxică pe care societatea vrea să le-o bage pe gât.
Nu avem de ce să le reproșăm că vor să evadeze din starea de anestezie în care ne-am complăcut atâta timp chiar noi, câtă vreme tot ce le-am oferit a fost o lume ca o maşinǎ descrăcănată, ce nu mai poate fi dusă la ITP și al cărei cost de transport până la casare e atât de mare încât mai bine căutăm niște fraieri ca ei cărora să le-o vindem ca fiind una bună.
Nu scriu pentru prosti, asta e clar. Dar daca vreti cu adevarat sa aratati ca sunteti neprosti, sustineti-ma cu 26 de lei pe luna pe acest proiect jurnalistic in care mereu ma stradui sa livrez lucruri speciale.
Ceva foarte interesant
Procuratura Generală Federală (Generalbundesanwalt) l-a arestat pe August Hanning, fostul șef al serviciului de informații externe al Germaniei și pe șeful său de cabinet sub acuzația de trădare și spionaj.
August Hanning (80 de ani) este fostul președinte al BND, serviciul german de informații externe. A condus agenția între 1998 și 2005, apoi a fost secretar de stat în Ministerul de Interne. După pensionare a lucrat ca consultant în securitate.
A fost arestat în dimineața zilei de 6 octombrie 2026 la domiciliul său din Nordwalde, lângă Münster, de anchetatori ai Biroului Federal de Investigații Criminale (BKA). În același timp, în Bavaria a fost reținut fostul său șef de cabinet, Manfred D., care a lucrat la BND până în primăvara lui 2026.
Procuratura Generală Federală (Generalbundesanwalt) îl anchetează pentru suspiciuni de spionaj cu caracter de trădare, cercetarea de secrete de stat, tentativă de trădare și activitate de agent pentru un serviciu străin. Manfred D. este acuzat de complicitate.
Potrivit investigațiilor WDR, NDR și Süddeutsche Zeitung, Manfred D. i-ar fi furnizat lui Hanning, contra cost, documente strict secrete din BND cel puțin până în 2022 - inclusiv materiale destinate informării de la Cancelaria Federală și, după unele relatări, date de la servicii partenere, între care documente despre programul nuclear iranian. Anchetatorii verifică dacă Hanning a folosit aceste informații în activitatea lui privată de consultanță și dacă, în cel puțin un caz, a întocmit o analiză de securitate pentru un serviciu de informații străin. WDR, NDR și SZ scriu că nu ar fi vorba de Rusia; alte relatări menționează că Hanning avea, ca consultant, legături și în Rusia și China.