Opus nr. 705 - Duminica în care meditǎm de ce România își ignoră geniile

Brâncuși a murit la Paris, în martie 1957, la optzeci și unu de ani, după ce lăsase prin testament tot ce avea în atelier statului francez. 

Cioran a murit la Paris, în iunie 1995, la optzeci și patru de ani, după ce refuzase aproape toate premiile pe care i le-a oferit Franța și refuzase un singur lucru mai cu încăpățânare decât premiile: să se mai întoarcă în România.

Hariclea Darclée, prima Tosca din istorie, femeia pe care Puccini a ales-o să-i cânte premiera la Roma în 1900, a murit umilitǎ la București, în ianuarie 1939, la șaptezeci și opt de ani, fără bani, iar singura instituție care s-a ocupat de înmormântarea ei a fost Ambasada Italiei. 

Trei morți, două capitale, o singură țară absentă de fiecare dată.

Se spune că România își alungă geniile. Nu e adevărat, deoarece alungarea presupune un gest: o mânie, o ușă trântită, o înjurǎturǎ. 

România nu alungǎ pe nimeni, ci ignorǎ cu atâta apǎsare, încât simți cǎ trebuie sǎ pleci din ea.

După ce își face geniile să plece de atâta nepăsare, România așteaptă. Își așteaptă oamenii exemplari să moară, pentru că abia morți pot fi…

de aici doar cititorii plǎtitori merg mai departe

… iubiți fără niciun risc, și, dintr-o dată, România începe să își iubească geniile, să le plângă plecările, să le facă statui și zile omagiale, să își numească străzile și liceele cu numele lor.

Țara asta de căcat a dezvoltat un cult al moștenirii. Țara asta nu vrea să-și respecte oamenii mari; vrea să-i moștenească. După ce mor genialii României, atunci țara se prezintă la înmormântare și îi moștenește, aspirându-le realizările, pozele, operele, tot.

În 1953, un activist din Gorj, Tănăsie Lolescu, a legat Coloana fără Sfârșit cu lanțuri de un tractor luat de la școala de tractoriști și a tras. Lanțurile s-au rupt. A legat din nou, a tras din nou, s-au rupt din nou, și omul a renunțat doar pentru cǎ nu a mai avut lanțuri. Avea sarcină de la primul secretar: „Coloana jos și să scoatem bani.” 

Există și poze cu gunoiul uman, iat-o, a trăit până după Revoluție:

Era al treilea asalt. În mai 1949, comitetul provizoriu al județului ceruse dărâmarea ei, în urma unei decizii a colectivului de agitație și propagandă. În 1951, Sfatul Popular din Târgu Jiu cerea aprobare s-o dărâme ca să folosească metalul la lucrări edilitare. 

Coloana a rămas în picioare pentru că inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan o turnase prea bine și pentru că, în 1952, Academia a decis cumva, hahaha, că e monument de artă și trebuie conservată. 

Dar vreau sǎ fie limpede cine o ridicase: nu statul. Coloana o comandase, în 1936, Liga Națională a Femeilor Gorjene, condusă de Arethia Tătărescu, soția prim-ministrului, o femeie cu gust și cu bani care voia la Târgu Jiu „o lucrare demnă de New York sau Paris”. 

Aceeași Academie care salva coloana în 1952 îl tocase pe autorul ei cu un an înainte. Procesul-verbal al ședinței din 7 martie 1951 l-a transformat în „cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism și formalismul extrem”, un caz care „trebuie să fie discutat pentru că ridică probleme importante”. 

Au vorbit împotriva lui George Călinescu, Alexandru Graur, George Oprescu; l-au apărat Camil Petrescu, Geo Bogza, Victor Eftimiu. Rețineți numele celor dintâi, pentru că e important: nu proștii l-au refuzat pe Brâncuși. L-au refuzat câțiva dintre cei mai deștepți oameni ai țării, care știau exact cine e și care l-au fǎcut arşice în 1951. 

România şi-a pierdut geniile şi din cauza rǎutǎții unor oameni iluştri, dar cu caracter zero. pierde geniile din ignoranță. Le pierde din inteligență pusă în slujbă.

La ședința aia, se zice cǎ Academia i-a refuzat lui Brâncuși donația atelierului din Paris. Academia s-a apărat de curând cu arhivele și pare să aibă dreptate: nu există niciun document în care Brâncuși să-și fi exprimat dorința de a-și lăsa atelierul statului român. 

Dar adevărul din arhive e mai urât decât legenda, nu mai frumos. Regimul l-a curtat pe Brâncuşi ani de zile prin diplomați, i-a trimis o scrisoare bătută la mașină, semnată de presupuse rude, pe care artistul n-a citit-o, iar în august 1956 un diplomat de la Paris, Gheorghe Pascu, raporta la Securitate după o vizită: „Ar trebui acționat repede deoarece el este bătrân și grav bolnav, cred că nu mai are de trăit, iar doamna Lavrillier spune că el vrea să lase tot ce are statului francez.” 

Brâncuși s-a scuzat că e bolnav și nu i-a arătat atelierul. Ceruse cetățenia franceză în 1950 și o primise în 1952; testamentul către statul francez îl semnase în aprilie 1956. A murit în martie 1957. Asta a fost singura dată când România a bătut la ușa lui: cu șapte luni înainte de moarte, da’ nu ca să-i dea ceva, ci ca să nu-i scape moștenirea.

Ooo, dar azi…

Din 2016 avem Ziua Brâncuși, pe 19 februarie, prin lege. În 2024, ansamblul de la Târgu Jiu a intrat în patrimoniul UNESCO, și statul care în 1951 cerea aprobare să-l taie la fier vechi s-a autofelicitat public. Iar când, în 2016, același stat a vrut să cumpere Cumințenia Pământului prin subscripție publică, le-a cerut românilor să plătească ei moștenirea; s-a strâns cam o cincime din sumă, și banii s-au întors la donatori. Până și ca moștenitor, țara ar prefera să nu cheltuie nimic.

Cioran a înțeles mecanismul de tânăr și i-a luat-o înainte. 

A plecat în 1937 cu o bursă a Institutului Francez din București, prelungită până în 1944, deci până și plecarea i-a plătit-o Franța. 

S-a mai întors o singură dată, între noiembrie 1940 și februarie 1941, apoi niciodată: nu la înmormântarea tatălui, nu la a mamei, nu după 1989, când l-ar fi primit “țara” cu fanfară. Regimul i-a interzis cărțile, i-a confiscat scrisorile către familie și i-a băgat fratele, pe Aurel, șapte ani în pușcărie. 

El a scris, negru pe alb, cea mai nepoliticoasă propoziție pe care a scris-o vreodată un român despre țara lui: 

„Mi-am urât țara, i-am urât pe toți oamenii și tot universul. Îmi rămânea doar să mă urăsc pe mine: ceea ce am și făcut.” 

Voia să scrie o filosofie a ratării „de uz exclusiv pentru poporul român” și a spus că mutarea la Paris a fost de departe cel mai inteligent lucru pe care l-a făcut în viață. A acceptat un singur premiu, Rivarol, în 1950, și le-a refuzat pe toate care au urmat, inclusiv marele premiu Paul Morand al Academiei Franceze. Un om care refuză premiile e un om care refuză să fie moștenit în timpul vieții. Știa ce face Cioran.

România modernǎ s-a cǎcat din nou la macaz. În 2009, la paisprezece ani de la moarte, Academia Română l-a făcut membru post-mortem. 

În 2011, când manuscrisele lui găsite într-o pivniță din Paris au ajuns la licitație, statul român n-a licitat; le-a cumpărat un om de afaceri, George Brăiloiu, cu peste patru sute de mii de euro, și le-a donat Academiei. 

Moștenitorul, România, n-a plătit nici de data asta, e o țarǎ consecventă în nepǎsare.

Hariclea Darclée e cazul cel mai trist pe care îl voi evoca în aceastǎ duminicǎ, 99 la sutǎ dintre români nu ştiu cine e, iar din aia 1 la sutǎ, 99 la sutǎ habar nu au cum a fost finalul ei pe acest pǎmânt.

Pentru felul în care a murit, România nu are scuze.

Născută la Brăila în 1860, a debutat la Opera din Paris în 1888, în Faust, a urcat pe scena Scalei în 1890, a creat La Wally a lui Catalani, Iris a lui Mascagni și, la Teatro Costanzi din Roma, pe 14 ianuarie 1900, Tosca. Verdictul Europei fusese dat de cei mai mari, pe cele mai mari scene, timp de douăzeci de ani. Regele Carol I i-a dat o medalie cât era celebră, adică atunci când medalia nu costa nimic și nu risca nimic. Apoi s-a întors, a ajutat la nașterea Operei Române în 1921, la șaizeci și unu de ani, și a îmbătrânit. Averea s-a dus, pe costume, pe călătorii, pe un fost soț, pe o vie de la Cotnari bătută de grindină, fiecare biograf știe altceva. Ultimii ani i-a trăit la București, în chirie, ajutată cu bani de un avocat, Victor Rațiu, ca să nu moară de foame, și a murit pe 12 ianuarie 1939, la șaptezeci și opt de ani. La înmormântare, singura instituție care a pus mâna în buzunar a fost Ambasada Italiei. Statul care avea o Operă, o Academie, un minister al artelor și o Casă Regală n-a găsit un funcționar care să semneze pentru un sicriu decent în care sǎ odihneasǎ trupul care a cântat prima Tosca din istorie.

Ia, auziți aici:

Apoi Darclée a murit, și totul s-a aranjat. 

În 1961, statul comunist i-a făcut un film. Din 1995, la Brăila, există un festival și un concurs internațional cu numele ei, fondat de o soprană, Mariana Nicolesco, pentru că statul nici de data asta n-a avut inițiativa. Darclée a primit de la București tot ce i se cuvenea: la douăzeci și doi de ani de la moarte un film, la cincizeci și șase un festival. Cât a fost în viață, au umilit-o.

Ar fi comod să dăm vina pe comuniști, dar Darclée a murit în 1939, Caragiale a plecat la Berlin în 1905 și a murit acolo, iar subscripția eșuată pentru Cumințenia Pământului e din 2016, în plină democrație. 

Regimurile se schimbă, nesimțirea rămâne. 

Explicația trebuie căutată mai jos de ideologie, în felul în care țara asta nu recunoaște valoarea.

De la pașoptiști încoace, verdictul asupra unui român talentat s-a dat “afarǎ”. Brâncuși a fost validat de Paris și de New York, Darclée de Puccini și de Scala, Cioran de Gallimard. 

România se implicǎ doar dupǎ moartea geniilor ei.

Un geniu mort e certificat definitiv: nu mai poate face nimic jenant, nu mai poate pleca, nu mai poate deveni legionar sau formalist, nu mai poate cheltui, nu mai poate contrazice pe nimeni la ședința de partid. 

Eminescu a fost primul geniu pe care s-a încercat rețeta ignoranței, mort la treizeci și nouă de ani în ospiciu, apoi poet național bǎgat pe gâtul poporului până la saturație; Enescu a murit la Paris în 1955 și e îngropat la Père-Lachaise; Caragiale, la Berlin. Lista e lungă și e plictisitoare, pentru că e mereu aceeași poveste, dar cu alte nume și alte regimuri.

Următorul geniu al României? Sunt poate mai multe decât credem. Dar ele, geniile de azi, știu deja cum va fi şi s-au tirat undeva, într-un atelier din Berlin, într-un laborator din Boston, într-o sală de repetiții din Viena, au înțeles cǎ țara asta te iubește o singură dată, cu adevărat, la înmormântare, și singurul mod sigur de a o face să te respecte e să mori în altă parte. 

Poemul de azi

Apa băută din palmele tale

de George Drumur

Apa băută din palmele tale,
Mici cât alunele,
Mistuie-naltele amiezi estivale, -
Zborul la unele
Și sunetul ploii rotindu-se-n vale.

Stelele, bunele,
Cad ca semințele duse de vânturi
Peste rotundele
Palme-nmuiate-n fântâni și pământuri
Strivindu-și secundele.

Apa băută din palmele tale
Pură c-aromele
Cetinii tinere,
Sparge fantomele
Aduse de umbra pădurile goale.

Ies rădăcinile
Guri deschizând, însetate, să beie
Toate luminile
Purtate pe umeri de reci curcubeie
Lângă vecinele
Frunți năpădite de ani și visare.

Apa băută din palmele tale
Ține de foame, de sete și de cale.

Ce am mai fǎcut